Matei, bă­iatul cel mare al părinţilor şi fratele meu, se întorcea acasă, după ce ispăşise în închisoare o pedeapsă grea, aspră şi, mai cu seamă, nemeritată.Nu, întoarcerea lui nu era, nu avea nimic comun cu întoarcerea fi­u­lui risipitor. Bietul de el nu risi­pise ni­mic. Nu risipise, ci căpătase, un loc după gratii, impus de înstrăinaţii de neam. Sau, dacă vreţi, îşi ri­si­pise viitorul şi viaţa.

Cei patru ani de zile, bătuţi pe muchie, cum se spune, fără un minut în minus – legea nu făcea rabat pe atunci - fuseseră cum­pliţi pentru el. Sufe­rise, dar însem­naseră un adevărat calvar sau iad pentru biata noas­tră mamă, care trăise fiece zi, fiecare clipă, cu groaza în su­flet că s-ar putea întâmpla cine ştie ce neno­ro­cire cu băiatul ei. Îl cunoş­tea, știa că nu ezita să reacţioneze prompt şi cu fer­mitate la orice încercare de umilire sau nedreptate, gata să sară în ajutorul celor care aveau de suferit. Pe de altă parte, erau bine cunos­cute mizeria din închisori şi, cu de­osebire, umilinţele şi chinurile la care erau supuşi deţinuţii po­litici, încheiate, nu rare­ori, cu moartea.

Nu ştiam nimic despre felul în care Matei îşi purtase povara şi aştep­tam cu sufletul la gură, să ne po­­ves­tească despre Golgota prin care trecuse, să se eli­bereze de ura dospită de-a lun­gul atâtor ani de zile faţă de cei care-l supuseseră, pentru ni­mic, unor suferinţe greu de i­ma­ginat. 

Odată emoţiile şi stângăciile primelor momente ale re­­vederii consumate, mama ne-a aşezat în jurul mesei încărcate ca de sărbătoare. I-a spus frate­lui că, pentru noi, pre­gătise mâncare de post, dar lui putea să-i dea de frupt. Destul post ţinuse în închisoare. 

Matei a preferat însă tot felurile de post, din care a mâncat fără lăcomie şi, mai ales, fără să uite să-i spună mamei ce bune erau borşul, fasolea bă­tută, mu­răturile şi sărmăluţele cu orez făcute de ea. A băut puţin vin cu sifon, s-a bucu­rat când a aflat că nu a­­bandonasem studenţia, după care s-a adresat mamei, interesându-se despre co­legii cu care intrase în năpastă. Ea ştia despre fiecare dintre ceilalţi douăzeci, fiind­că toate ma­­mele aflate în acelaşi ne­caz, ţineau le­gătura între ele.  

Dintre colegii cu pedepse de patru ani, el era ul­­ti­mul venit. Ceilalţi fuseseră eliberaţi fiindcă fuseseră arestaţi mai devre­me. Restul se afla încă după gratii. Bine­înţeles că mama i-a as­cuns că Sa­bin, prietenul lui bun, cu pedeapsă de șaptesprezece ani, sfârşise în puşcărie.

S-a interesat de toţi ai noştri şi, mai ales, a întrebat-o pe mama ce ştia despre Mărgeluş, dra­gostea lui, de care fusese des­părţit. Mama, cu simţurile ei de femeie, a intuit ce şi-ar fi dorit el să audă și i-a spus că venise mereu pe la noi, dar acum era într-o tabără studenţească.

- Nu ştia că vin ? Nu mă aştepta ? a întrebat Matei.

- Ba da, da … sigur, cum să nu, dar dacă nu se du­cea… se supărau cei de la Universitate… putea să-şi piardă bursa…, a minţit bi­a­ta de ea, chiar în sfânta zi de Ajun.

El a zâmbit imper­­ceptibil, amar, a înţelegere, şi n-a mai întrebat nimic.

Toate privirile erau aţintite asupra lui. În­cercam să-i ghi­­cim gândurile, aşteptând să ne spună ceva din cele pe­trecute departe. Eram sur­prins să con­­­­stat, poate mă înşelam, că din toată fi­inţa lui, ira­dia un soi de cu­­minţe­nie, dar nu ca o împăcare cu soarta, ci o înţe­lepciune puţin obişnuită pentru un tâ­năr.

Mama vorbise cu o prie­tenă care avea băieţii la li­ce­u şi care alcătuiseră un grup de colindători. Au sosit înainte de sfârşitul mesei. Matei a fost bucuros şi a cântat cu ei. Le-a cerut să cânte „stille Nacht”, dar băieţii n-o ştiau. A cân­tat-o el, de unul singur, în limba germană, şi apoi ne-a tradus cuvintele. Eram uluit. Mare ţi-i minunea ta, Doamne ! Aşa ce­va nu se mai în­tâmplase.  Nu fu­se­se nici­o­dată prieten cu muzica şi când începusem să studiez vioara, îmi spu­nea, în glu­mă, că muzica se ascultă mai bine de la distanţă şi mă tri­mitea în camera cea mai depărtată a casei.

Şi mama era nedumerită. I-a spus, plină de îndreptăţită mirare:

- Ştii mai multe colinde decât noi. Unde le-ai învăţat ?

- În puşcărie, mamă ! Acolo am ţinut duminicile şi sărbătorile, am cântat colinde, „Moş Cră­ciun”,   prohodul şi „Hristos a înviat” ba, în şoaptă, şi „pe-al nostru steag”, „Ştefan, Ştefan, domn cel mare” ori „Deşteptă-te, române”. Dacă aveam un preot cu noi, era bine, ascultam liturghia, cu glas scăzut, ca să nu fim au­ziţi. Ne spovedeam şi ne împărtă­şeam. Dacă părintele sufla peste un colţ de pâine sau o lin­gură de ceai, deveneau anafură şi grijanie. Dacă nu aveam preot, cel mai bă­trân dintre noi rostea o rugăciune şi toţi ceilalţi o repetam. Spuneam împreună „Tatăl nostru” şi „Crezul” şi ne simţeam liniştiţi. Altceva nu aveam de făcut.

În scurtă vreme, eram surprinşi de sumedenia de cân­tece şi de poezii pe care Matei le cânta şi le recita. Ştia, fără greş, cântece şi ro­man­ţe, avea cunoştinţe din domenii di­verse, ba şi un dar al povestirii, cu ton sfătos, de moş­neag, pe care nu i-l cunoş­team. Şi avea, ce povesti. 

Eram de-a dreptul uluiţi de această schimbare. Am înţeles-o numai după ce ne-a spus că în închisoare, a trăit laolaltă cu oameni diferiţi, unii luminaţi, de valoare, erudiţi sau cu ex­perienţă de viaţă, alţii oameni simpli. Dar de la toţi a avut ce învăţa.

Singura libertate pe care și-o luau era cuvântul. Oficial, nu aveau voie să poarte discuţii între ei şi când erau prinşi erau pedepsiţi. Dar cum să pui vorba sub lacăt ? Cu­noştinţele fiecăruia şi ale tuturor deveneau o comoară, mană cerească pentru toţi.

 „Astăzi unul, mâine altul, povestea Matei, toţi îşi istoriseau vieţile şi toţi le cunoşteam. Nu exista zi în care cineva să nu-şi aducă aminte de ceva din tre­cut, un fapt. Toţi câţi eram ne între­ceam să-l în­toar­cem pe toate părţile, căutând să scoatem la lumină esenţa, cauzele a tot ce era legat de el, cum ar fi fost bine să se petreacă lucrurile, dacă cineva a greşit sau le-a în­curcat și așa mai departe. Când terminam de povestit vieţile, continuam cu întâm­plări cunoscute, obiceiuri, poezii, povestiri, cărţi citite şi câte şi mai câte. Era un fantastic şi continuu e­xer­ciţiu de memorie, un sti­mu­l fără egal pen­tru supravie­ţuire, împotriva degradării psihice şi, în cele din urmă, şi a celei fizice”.

Ar fi o impietate să afirm că era încântat de ex­pe­ri­enţa prin care trecuse, dar constatam cu satisfacţie că nu părea dobo­rât ori resemnat şi cu atât mai puţin indiferent cu soarta, dar nu-i desluşeam în com­­portament crisparea sau încrân­cenarea care ar fi fost fireşti.  

Într-o dimineaţă, ne-am dus să ne plimbăm pe malul Dunării. Îi fusese dor de ea. L-am întrebat ce l-a ajutat mai mult, care au fost punctele lui de sprijin, de reper, în chinul prin care a trecut. N-a stat prea mult pe gânduri şi mi-a spus că, înainte şi înainte de toate, cea mai vie şi mai aproape i-a fost dragostea fără a­se­mă­nare pentru mama, pe care o ştia fiinţa cea mai potopită de su­ferinţă. Nu regreta ce făcuse şi ce pătimise. Singurul lucru de care îi părea rău era că din cauza lui, mama suferise. Pe al doilea plan s-a plasat iubirea pentru Măr­ge­luș, fata de care fusese despărţit fără voie, care i-a rămas neumbrită de trecerea timpului, la fel de vie ca în clipa aceea. În fine, un loc important a avut credinţa că suferea pe nedrept. Încercase, în repetate rânduri, să-şi găsească o vină oarecare, dar nu reuşise. Realizase că, de fapt, n-a fost decât o piesă măruntă, un pion oarecare în­tr-un joc complicat. Era convins că, dacă ar fi ştiut că ispăşea vreo vină, oricare ar fi fost ea, s-ar fi resem­nat, şi-ar fi pier­dut orice speranţă şi poate că s-ar fi prăpădit. Îndârjirea cu care a ţinut să-şi înfrunte soarta nedreaptă l-a susţi­nut mai mult ca orice altceva.

Povestea că a avut printre ei un preot tânăr cu harul cuvântului. Le-a spus că, dacă vor să suporte canonul, să-şi considere sufe­rinţa un mar­tiriu. „Că mar­tiri, i-a asigurat părintele, nu sunt numai cei zugrăviţi pe pereţii bisericilor, ci toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţa şi convingerile lor, de care nu s-au lepădat. Istoria este plină de astfel de semeni care au acceptat sacrificiul suprem ca să nu mai spun că sunt mulţi, puzderie, cei de care nimeni nu ştie, decât Dumnezeu. 

Cel mai mare martir şi, în acelaşi timp, erou al nostru, a fost dom­nul Con­stantin Brâncoveanu. Nu a avut egal în istoria noastră şi nici a altora. Am cutreierat ani la rând, biblioteci şi arhive de la noi, din Con­stan­ti­no­po­le, Vatican, Viena, Paris şi alte locuri, am cercetat su­medenie de scrieri de care oamenii nu au habar. Cunosc în amănunt cum s-a petrecut moartea lui, a celor patru feciori, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi a ginerelui său, sfetnicul Ianache Văcărescu. Martiriul lui e unic, ba îl apropii de sacrificiul lui Iisus. Va veni vremea în care domnul muntean va fi trecut, pe dreptate, în rândurile sfinţilor[1]”.

Eram impresionat. Am fost curios să ştiu ce şi cum gândea Matei şi l-am întrebat :

- Tu … te-ai considerat, cumva, un …. martir, un mucenic?

Răspunsul a fost răspicat:

- Nu, nici vorbă. Doar nebunii se autodeclară mar­tiri. Dar dacă aş fi murit, aş fi devenit. Fără voia mea. Aşa cum sunt toţi cei care au pierit şi pier în temniţe pentru credinţele lor. Bine ar fi ca odată şi odată cineva să le aprindă la cap, lumânarea de care nu au avut parte şi să-i aşeze sub sfânta cruce.

Eram de-a dreptul uimit de spusele lui, îmi dădeam seama că dovedea o în­ţelepciune pe care eu n-o aveam, că în el se petrecuseră schimbări profunde. În rău? În bi­ne? Cum să accept că în bine când, la vre­­mea aceea, închisoarea avea o conotaţie mizerabilă, indiferent de mo­ti­vele care te trimiteau după grati­i? Şi totuşi… simţeam că el se înălţase, se plasa deasupra mea şi a celora care nu trăiseră asemenea experienţă, că se afla pe o culme a spiritului şi nu mai puţin a nobleţei. 

Câți dintre noi se pot bucura de asemenea comoară?!?

(Fragment din romanul ”Trandafirul albastru”, de Virgil Răzeșu)

[1] Fapt împlinit de Sf. Sinod la 20 iunie 1992, cu praznic pe16 august. 

Sursa foto: Shutterstock