Şi-a fost (pentru a 22-a oară) Festivalul
Internaţional de Poezie Mihai Eminescu – „Porni Luceafărul“, la mal de Dunăre –
Drobeta-Turnu Severin, Orşova, cu un popas la Băile Herculane. După rază de
Luceafăr, poeţi, critici literari, plasticieni, cu toţii slujitori ai limbii
dorului, sosiţi din Republica Moldova (ţara românească pentru care Eminescu a
fost ales judecător şi martor în procesul de preaînaltă cumpănire a dreptului
la recunoaştere a înveşnicirii neamului prin cuvânt), din Serbia (Banatul „cel
de pe celălalt mal al Danubiului, unde Societatea literar-artistică „Tibiscus“
de la Uzdin editează lunar „o foaie adevărată“); poeţi de expresie românească
din Germania, de prin tot ţinutul limbii române, artişti pictori, numismaţi,
colecţionari, reprezentanţi media, profesori, elevi, cititori, oameni pentru
care Ziua naţională a culturii româneşti (15 ianuarie) înseamnă în primul rând
închinare „La steaua“. Laudă diriguitorilor culturali şi primăriilor din amintitele
oraşe unde s-a desfăşurat a XXII-a ediţie a Festivalului Eminescu, plecăciune
stăreţiei şi slujitorilor altarului de la Mânăstirea „Sfânta Ana“ din Orşova,
pentru înalta lecţie de spiritualitate şi luminare creştină.
Nu despre cele două zile ale Festivalului,
dense în evenimente, voi aminti în prezenţa mărturie, ci despre un fenomen
artistic de o mare gingăşie în măsură să „ne mângâie tristeţea, amintirea,
faptele şi setea de tot ce-a fost... şi nu va mai fi vreodată“ – pictură naivă
realizată de români trăitori în Banatul sârbesc şi reunită într-o vastă expoziţie
retrospectivă (1962–2012) la Căminul Cultural „Doina“ din Uzdin, expoziţie
despre care ne-a adus veşti şi materiale convingătoare poetul-ziarist, redactor
şef al revistei „Tibiscus “ (Voivodina – Serbia), Vasile Barbu.
Cu toate neajunsurile pe care românii din ţara
prietenă, cetăţeni sârbi, le mai resimt cu privire la drepturile lor de
minoritari (mai precis cu modul de respectare a acestora), ei nu numai că ştiu
de „bucuria de a crea în frumos“, dar resimt anii (pe)trecuţi în lumea poveştilor
transpuse în pictură ca „ani de aur, ani de bucurii“, cu „vise izvorâte din
praf de lună“, când „culori din gândurile icoanelor“ refac singurul paradis de
care avem ştire cum că nu ne-ar fi deloc interzis: locul nostru de sub cer în
care, prinzând rădăcini, putem ajunge până la stele.
Cine sunt expozanţii, creatorii ale căror
lucrări (ca tot atâtea chipuri ale bucuriei) se înscriu în „anii de aur“ ai
picturii naive din Banatul sârbesc în care se vorbeşte româneşte? Să-i numim,
bucurându-ne sufletul la vederea lumii de poveste în care aceştia ne invită – copii mari şi înţelepţi cu suflet
de floare: Maria Bălan, Florica Cheţ, Anuţa Dolamă, Sofia Doclean, Stela Giura,
Viorica Iepure, Sofia Ionaşcu, Todor Ionaşcu, Adam Mezin, Mărioara Motorojescu,
Ileana Oalge, Steluţa Ţăran, Ofelia Spăriosu, Ion Rămianţ, Ana Onciu, Florica
Puia, Anuica Măran. Majoritatea pictorilor uzdineni reuniţi în ampla expoziţie
colectivă „Ani de aur, ani de bucurii“ s-au născut prin anii ’50 ai secolului
trecut. E ca şi cum am spune: „Da! veşnicia s-a născut la sat“.
Temele predilecte – nunta, sărbătorile de
iarnă, joaca, secerişul, idila, hora satului, muncile câmpului, ograda, sfânta
familie, bâlciul, maternitatea, icoana, viaţa ca spectacol, natura ca scenă,
anotimpurile ca evantai de culori. Să fie chiar din întâmplare că toţi pictorii
aceştia au participat de nenumărate ori la expoziţii „atât în ţară, cât şi în
România“ (excelentă recunoaşterea apartenenţei la ţara ai cărei cetăţeni sunt şi,
deopotrivă, al statutului lor de români cu graiul botezat în limba doinei)? Nu
puţini au ajuns şi prin Suedia, Franţa, Italia, Germania, Austria, Israel,
Spania etc., de unde s-au întors acasă cu premii invidiabile, expoziţiile lor
(personale sau colective) fiind de numărul zecilor şi sutelor. Trăsătură comună:
toate lucrările sunt un imn de slavă portului popular ca simbol de curăţenie
sufletească şi frumuseţe nealterabilă.
Priviţi cu sufletul lucrările lor şi, sigur,
vă veţi simţi mai fericiţi ca după o călătorie prin lumea poveştilor cu feţi-frumoşi
şi cosânzene, cu ierni diafane şi veri, şi primăveri şi toamne, dar cu un
singur anotimp – al bucuriei.