Dacă Blaga ştia că săpând şi tot săpând vom
da de stele-n apă, Brâncuşi, cioplitorul în cremene de gând, ştia deopotrivă că
săpând necontenit fântâni interioare a dat peste izvorul vieţii veşnice, pentru
că aşa este arta: Tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte. Şi, dacă aşa este arta, doi artişti – membri ai
Companiei Passe Partout Dan Puric – au mutat pentru o seară povestea veche la
teatrul de pe Lipscani din capitala noastră cea de toată povestea. Numele lor: Ana Pepine şi Paul Cimpoieru. Spectatorii (privilegiaţi de soartă) au umplut până
la refuz locul acela unde se întâmpla ceva, aşa ca o viaţă de om, ca o viaţă fără
de moarte, preschimbată în poveste care seamănă cu basmul românesc cel fără
seamăn, cu cai năzdrăvani şi zboruri de măiastră, de pe când pietrele vor fi
învăţat să zboare.
Ştiutul
basm din marea zestre de înţelepciune a neamului românesc – Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte – a devenit, în interpretarea
amintiţilor actori (care semnează şi regia şi scenariul), o răstălmăcire a
drumului parcurs de gorjeanul de la Hobiţa spre/prin lumea ca o pajişte de
fiare (şi totuşi fără scorpii şi ghionoaie), lumea ca o pădure de vivants piliers dintr-o altă poveste,
lumea cu ale ei cântece de sirenă, căreia artistul i-a opus taina de „Cuminţenie
a Pământului“, tainele din „Tăcere“, „Sărut“, „Dor de Înalt“, din cântul-pasăre
ca esenţă a zborului, adâncul din privirea domnişoarei Pogany şi, mai cu seamă,
acea scară la cer înfiptă în solul românesc – „prag de lume şi potecă patimii“.
Sub
ochii noştri, scena din Lipscani a devenit, în seara de 23 mai 2013, colină, pădure,
casă – „acasă“, viaţă niciodată muritoare prin care omul doar rămâne un trecător
care-şi înseamnă cu nemoarte secunda lui de ardere-n lumină până când creaţia
mâinilor sale îi spune cum nu mai trebuie să moară, cum nu mai poate să moară.
Fiecare detaliu a fost gândit de creatorii
de poveste – Ana Pepine şi Paul Cimpoieru – cu minuţiozitate şi redat prin
jocul specific marilor creaţii ale Companiei Passe Partout Dan Puric, ca o
avalanşă de simboluri între care tropotul calului năzdrăvan (să fie taina
omului mereu în galop spre ţinte cel mai adesea de neatins?), rufele albe ca zăpada
dintâi (semn de puritate a iubirii zămislitoare de pruncuţi) şi piatra răbdătoare
(splendidă metaforă vizuală a pietrei care devine tot atâtea „chipuri“ ale
artei brâncuşiene înainte de a se aşeza cuminte, într-un colţ de lume).
Să faci din povestea veche nouă istorie, în
care tăcerea se preschimbă-n masă, ca pentru a încinge hora în cânt de ciocârlie, să treci prin lume şi să-i
laşi acesteia mărturie că, da, eşti parte din povestea fără sfârşit a vieţii,
iată demersul asumat şi împlinit prin spectacolul T.F.B. şi V.F.M. (doar trăim
în era computerului, nu?) de doi artişti remarcabili ai scenei noastre.
