Philomena lui Stephen Frears a deschis anul acesta Festivalul Internaţional de
Film Transilvania de la Cluj (TIFF). Un film emoţionant şi bine susţinut de
Judi Dench şi Steve Coogan, care, din păcate, nu a fost distribuit încă în
cinematografele din ţară. Dar poate nu e timpul pierdut ca pelicula să
devină alternativa filmelor americane şi a 3D-urilor din această vară/toamnă.
Bazat
pe o poveste reală, filmul spune povestea Philomenei Lee, o femeie care
decide să îşi caute fiul dat spre adopţie în urmă cu cincizeci de ani. Copilul
născut din flori în Irlanda anului 1952 a transformat-o pe Philomena într-o
oaie neagră a comunităţii, ducând la excluderea ei din familie şi „adăpostirea“ ei într-o mânăstire. Constrânsă de
maici să ţină calea dreaptă, Philomena, doar o copilă laec
momentul
respectiv, a fost obligată să semneze
înstrăinarea băieţelului către o familie americană.
Pelicula
lui Frears începe în prezent, atunci când protagonista, interpretată de
minunata Judi Dench, decide să pornească în căutarea fiului pierdut. Călătoria
Philomenei nu e deloc simplă: pentru că fiica sa nu o poate însoţi peste tot,
se vede nevoită să găsească pe cineva dispus să pornească serioase investigaţii.
Printr-o întâmplare absolut surprinzătoare, dar deloc forţată, fiica eroinei îl
întâlneşte pe reputatul jurnalist Martin Sixsmith, intepretat de Steve Coogan
(care se ridică deasupra tuturor aşteptărilor din poziţia sa de comediant).
Sixsmith se află într-un moment-cheie al carierei sale. După o neplăcută
experienţă politică în calitate de purtător de cuvânt al Partidului Laburist, este
pe punctul de a se întoarce la jurnalism din dorinţa de a-şi umple timpul.
Aflând povestea Philomenei, decide să se implice, fără a intui adevărata
greutate a cazului.
Philomena
Lee se dezvăluie pas cu pas în faţa lui Sixsmith. Deşi toată aventura deplasării
în Statele Unite i se pare o corvoadă, Sixsmith se ataşează de femeia care îşi
păstrează optimismul cu privire la rezultatul final al călătoriei. Cu un umor
savuros, uşor ironic, şi o capacitate extraordinară de a ierta, Philomena îl va
ajuta să îşi redescopere bucuria de a profesa.
Implicarea
masivă a Bisericii Catolice în viaţa comunităţii – până în momentul în care a
ajuns să decidă destine – a fost un subiect intens discutat în Irlanda în
preajma sărbătorilor pascale, când a fost lansat filmul, care a atins un punct
sensibil pentru o cultură cu rădăcini profund catolice, confruntată astăzi cu
nevralgicul ateism al elitei britanice. Ce emoţionează în călătoria
cinematografică a lui Frears este faptul că nu alunecă spre învinuirea fatalistă
a Bisericii Catolice, după cum nu îşi exprimă nici animozitatea faţă de politică.
Povestea personală a Philomenei cântăreşte mai mult decât orice. Balansează
perfect trecutul cu prezentul. Flashback-urile
nu sunt construite artificial, din dorinţa de a fi aduse în prim-plan. Există o
doză de sentimentalism surd, de regret amestecat cu milă faţă de tânăra
neputincioasă în a-şi salva fiul. Pe de altă parte, prezentul se concentrează
pe relaţia celor doi oameni care vor învăţa să se accepte de-a lungul unui drum
menit să o împace pe Philomena cu propriul trecut. Răbdarea ei se va prelungi
asupra lui Sixsmith în momentele tensionate. Scepticismul lui Martin este
echilibrat de încrederea Philomenei că va afla adevărul despre copilul său. În
naivitatea ei, femeia, simplă, dar extrem de hotărâtă, nu disperă niciun moment
că ar putea ieşi învinsă din această experienţă. Călătoria în sine şi decizia
de a înfrunta adevărul valorează mai mult decât orice dezamăgire ori veste
proastă. Delicateţea lui Frears de a descoperi personajele denotă, încă o dată,
răbdarea de a construi încet, dar sigur, un film emoţionant.
