Publicarea
unui foarte interesant articol (Glick S, Schwartzfuchs D. Dreptul inalienabil
al medicului la grevă, un precept greu de apărat. Harefuah 2012; 151:12-14), în
urmă cu doar o săptămână, în revista ebraică HAREFUAH, a Asociaţiei Medicilor din Israel, a fost prilejuită de
finalul uneia din cele mai lungi greve a medicilor din această ţară. Subiectul
pare interesant pentru orice comunitate medicală dintr-o ţară bazată pe
principii democratice. În cele ce urmează, voi încerca să recenzez articolul de
mai sus fără a intra în amănuntele care aparţin eminamente atmosferei medicale
israeliene.
O istorie succintă
Asociaţia
Medicilor Israelieni (AMI) a fost înfiinţată în 1912, cu câţiva ani înainte de
apariţia uniunii sindicatelor în comunitatea evreiască din Palestina de
dinaintea înfiinţării, în 1948, a statului Israel. Acesta este motivul pentru
care AMI nu a fost încorporată în organizaţia naţională sindicală şi şi-a păstrat
independenţa şi libertatea de acţiune până în ziua de azi. Hotărârile acestei
organizaţii nu pot fi influenţate din afară şi sunt apărate de legislaţia
israeliană.
Medicii
israelieni au fost dintotdeauna prost remuneraţi şi recompensaţi, în comparaţie
cu colegii lor din alte ţări dezvoltate. Aşa se face că, în Israel, costul sănătăţii
pe cap de locuitor reprezintă doar ceva mai mult de jumătate din suma alocată sănătăţii
în marea majoritate a celor 34 de state care fac parte din Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică.
Prima
grevă organizată a medicilor israelieni a avut loc în anul 1976 şi, graţie
acesteia, corpul medical şi-a îmbunătăţit situaţia materială, mai ales prin
introducerea gărzilor la domiciliu, plătite printr-o formulă foarte asemănătoare
sistemului de remunerare din agricultura comunistă, căci ia în considerare preţul
unei zile de muncă (salariul lunar împărţit la 25 de zile lucrătoare) şi
fiecare gardă (inclusiv cea de la domiciliu) e plătită ca un multiplu al
costului unei zile de muncă a medicului respectiv. În plus, şefii de secţii şi
unităţi au fost compensaţi suplimentar pentru a rămâne la dispoziţia instituţiei
sanitare zi şi noapte, pe tot parcursul anului (cu excepţia concediilor sau
prestării serviciului militar de rezervă).
Anul
1982 a adus cu el o grevă „sălbatică“, însoţită de greva foamei din partea
medicilor de spital. Ea a fost urmată de creşterea posturilor pentru medici în
toate instituţiile sanitare israeliene şi de o anumită creştere a salariului
mediu al medicului.
O
grevă de aproape şase luni a avut loc în anul 2000 şi s-a soldat cu trimiterea
celor două părţi (patronii şi AMI) în faţa unei comisii superioare de arbitraj.
Verdictul comisiei a fost finalizat abia în 2010 (!) şi a cuprins, printre
altele, hotărârea de a mări venitul medicilor cu aproximativ 25%. Nemulţumirea
legată de tergiversarea aplicării verdictului de mai sus, suplimentată de o
lipsă serioasă de medici în ultimii ani, a creat o situaţie stranie, pentru că,
la mai puţin de un an de la deznodământul final al grevei din anul 2000, o nouă
grevă a izbucnit în 2011!
Spaţiul
pe care îl avem la dispoziţie nu poate cuprinde o dare de seamă completă a
acestei ultime greve. De altfel, rezultatele finale ale acesteia, încheiată
doar de câteva luni, sunt încă dezbătute şi neaplicate. Dar greva anului 2011 e
cea care a prilejuit autorilor articolului citat să discute aspectele etice ale
grevei medicului.
O
remarcă foarte importantă: toate grevele amintite mai sus au avut un numitor
comun. Întreruperea activităţii medicale din întreaga ţară a inclus numai tratamentele elective, planificate şi
nicidecum medicina de urgenţă. Pe tot parcursul grevelor, a continuat
activitatea de urgenţă, sălile de operaţie, secţiile de terapie intensivă şi
dializă au funcţionat normal, ambulanţele nu şi-au încetat activitatea nicio
clipă, iar tratamentele oncologice nu au fost niciun moment întrerupte.
Dreptul medicului la
grevă
În
orice societate democratică, salariatului i se permite organizarea într-un
cadru profesional, care să-i ofere apărare în faţa oricărei încercări de
subminare a intereselor sau a poziţiei sale profesionale. Din acest punct de
vedere, medicii nu constituie o entitate diferită. Asociaţiile medicale din
diverse ţări acţionează legal şi, în acelaşi timp, independent de administraţia
birocratică. Ca urmare, dreptul la grevă e inclus în complexul de măsuri pe
care o organizaţie profesională medicală le poate lua pentru a-şi apăra membrii
de pericolul afectării veniturilor, a condiţiilor de pensionare, a statutului
profesiunii etc.
Prima
întrebare care se impune (discutată în articolul lui Glick şi Schwartzfuchs)
pare a fi perfect legitimă: împotriva cui este declanşată greva sau, mai
bine-zis, cine urmează să sufere de pe urma luării acestei drastice hotărâri?
Consecinţele grevei muncitorilor dintr-o fabrică se resimt imediat de către
patron: producţia încetează, potenţialii clienţi caută produsul respectiv pe
alte pieţe, renumele firmei e afectat şi toate aceste rezultate negative ar
trebui să aibă ca urmare un proces de negociere între patronul serios afectat
de grevă şi organizaţia care îi reprezintă pe grevişti. Întrucât, în marea
majoritate a cazurilor, greviştii se bucură de existenţa unui fond de grevă
care le permite să subziste pe tot timpul încetării lucrului, cel interesat de
scurtarea duratei grevei e, în general, numai patronul. Dar, în cazul grevei
medicilor, aceasta se declanşează împotriva patronului (în Israel medicii sunt
salarizaţi de către mai multe organizaţii, printre care Ministerul Sănătăţii şi
casele de asigurare), dar cei care suferă consecinţele ei sunt pacienţii! De
fapt, pacienţii cărora li se refuză tratamentul sunt practic luaţi ostatici de către medicii grevişti şi
iată de ce, în ochii multora, greva medicilor reprezintă un fenomen social
necivilizat şi complet lipsit de etică, o situaţie care aminteşte de folosirea
forţei fizice pentru rezolvarea unui conflict. Iar societatea umană, de sute de
ani, încearcă să limiteze utilizarea forţei pentru aplanarea unei dispute şi
cere membrilor săi să apeleze la alte mijloace pentru a rezolva un conflict de
orice natură. Folosirea, chiar şi indirectă, a pacientului – căruia nu i se
acordă tratamentul cuvenit – în scopul obligării uneia din părţile conflictului
de a ceda şi a răspunde pozitiv la pretenţiile celeilalte părţi e considerată şantaj. Ca urmare, această modalitate
nu-şi mai poate găsi azi locul în arsenalul metodelor de rezolvare a
conflictelor de muncă.
Autorii
articolului aduc în discuţie un exemplu pe cât de interesant pe atât de
straniu. E vorba de hotărârea guvernului israelian, în urmă cu zeci de ani, de
a nu elibera deţinuţi de origine libaneză care îşi ispăşiseră pedeapsa şi urmau
a fi trimişi în ţara de baştină, până când guvernul libanez nu elibera soldaţi
israelieni aflaţi în captivitate. Cu alte cuvinte, foştii deţinuţi libanezi
fuseseră reţinuţi ca ostatici, deşi nu aveau nicio vină în legătură cu
captivitatea soldaţilor israelieni!
În
ambele situaţii, consideră autorii, atitudinea celor în cauză – guvernul
israelian şi medicii – trebuie considerată lipsită de etică şi complet
nejustificată.
Responsabilitatea
medicului faţă de pacientul său
Greva
medicilor pune în pericol viaţa bolnavilor, indiferent dacă se iau măsurile
necesare pentru a evita catastrofe în domeniul medicinii de urgenţă. Medicul e
responsabil pentru viaţa pacienţilor săi şi acest precept devine evident pentru
oricine citeşte jurământul lui Hipocrate. A nu se uita faptul că, în multe şcoli
de medicină din întreaga lume, tinerii depun acest jurământ odată cu intrarea în
profesiune (apropo, la Facultatea din Beer Şeva, cei care depun acest jurământ
sunt studenţii de anul I, pentru că, odată integraţi în lumea medicală, şi
studenţii pot fi consideraţi responsabili pentru soarta pacienţilor la al căror
tratament participă). Jurământul lui Hipocrate pretinde supunerea interesului medicului în faţa grijii pentru soarta pacientului
său, iar interpretarea autorilor articolului duce la concluzia că medicul aflat
în grevă trădează, de fapt, interesele pacientului său în favoarea propriilor
sale interese materiale.
De
altfel, noţiunea de profesionalism,
idee care se aplică perfect poziţiei sociale şi profesionale a medicului
modern, presupune supremaţia interesului pacientului faţă de cel al medicului său
curant. Deci, şi din acest punct de vedere, susţin Glick şi Schwartzfuchs,
medicul grevist calcă în picioare cele mai elementare principii etice ale relaţiei
medic–pacient.
Consecinţele
acestei situaţii sunt lesne de înţeles. În prim-plan se situează pierderea încrederii
pacientului în propriul său medic curant şi în capacitatea acestuia de a juca în
mod eficient rolul de apărător al sănătăţii pacienţilor săi. Negarea dreptului
bolnavului la tratament duce de multe ori la un conflict serios între medici,
de o parte, şi pacienţi şi familiile acestora, de cealaltă parte. Nu de puţine
ori, grevele medicilor produc altercaţii verbale, care cu uşurinţă degenerează în
conflicte fizice, cu urmări dezastruoase.
După
o grevă cu consecinţe dureroase pentru asistenţa medicală, în general, se
deteriorează şi relaţiile dintre corpul medical şi organizaţiile sanitare care
joacă rolul patronului. Suspiciunea reciprocă, totala lipsă de încredere de
ambele părţi creează o atmosferă care, foarte adesea, capătă un caracter de
ireversibilitate.
Din
acest amalgam de situaţii neplăcute şi uneori periculoase nu lipsesc nici
conflictele dintre medici, pentru simplul motiv că unii confraţi consideră – pe
drept sau nu – că declararea grevei e un gest lipsit de etică şi, prin urmare,
aceştia nu pot lua parte la acţiunile legate de declararea grevei.
Un
amănunt interesant legat de această ultimă consecinţă a grevei medicilor este
conflictul intern al acelui coleg care pe de o parte ridică glasul împotriva
grevei, nu ia parte la acţiunile iniţiate de ceilalţi medici, dar nicidecum nu
se opune ca, la terminarea cu succes a grevei, să primească aceleaşi beneficii
pecuniare pentru care s-au luptat propriii săi confraţi!
În
sfârşit, e cazul să amintim faptul că nicio grevă a medicilor israelieni nu a
afectat vreodată activitatea instituţiilor medicale particulare (spitale sau
cabinete private), care îşi continuă nestingherite activitatea cotidiană. E
adevărat însă că medicina particulară din Israel nu acoperă decât într-o
relativ mică măsură activitatea de îngrijire a pacientului. Şi, cu toate
acestea, orice grevă a medicilor pare a crea condiţii optime pentru îmbunătăţirea
situaţiei materiale a acelor doctori care-şi dedică o anumită parte a activităţii
profesionale medicinii private. Această situaţie, departe de a fi ipotetică,
aruncă o umbră neplăcută asupra adevăratelor cauze ale declanşării oricărei
greve în domeniul medical.
Oare există
alternativă?
Aparent,
ar fi simplu de hotărât că, deoarece greva medicilor şi, în general, a
personalului sanitar e un gest lipsit de etică şi potrivnic principiului
responsabilităţii acestuia faţă de pacient, acest tip de protest trebuie nu
numai descurajat de către opinia publică, ci chiar interzis prin lege. În
această direcţie, există precedente, chiar în Israel, unde armatei, poliţiei şi
judecătorilor le este interzis dreptul la grevă, indiferent de justeţea doleanţelor
vreunuia din aceste grupuri. Fără discuţie, acest pas ar leza în mod clar
drepturile medicului de a lupta pentru ameliorarea nu numai a situaţiei sale
materiale şi/sau profesionale, dar şi pentru îmbunătăţirea îngrijirii medicale
a pacienţilor săi (de exemplu, crearea de posturi suplimentare, modernizarea
aparaturii, creşterea numărului de paturi de spital etc.).
Autorii
articolului sunt chiar de părere că, într-o societate democratică, grevele
medicilor ar trebui complet interzise, iar soluţionarea conflictelor de muncă
trebuie să-şi găsească un cadru adecvat prin instaurarea unui sistem de
arbitraj neutru şi complet imparţial. Această propunere se bazează, printre
altele, pe preceptele sistemului juridic religios iudaic (neaplicat în întregime
nici în Israel!), dar ignoră o altă cerinţă a aceluiaşi sistem judiciar, vechi
de mii de ani, care pretinde o remunerare onestă a medicului, ca o compensaţie
pentru dedicaţia sa, zi şi noapte, spre binele pacientului său!
Se
pare că această ecuaţie, care reprezintă o balanţă
între dreptul medicului de a protesta şi nivelul remuneraţiei sale pentru munca
depusă, şi-a găsit soluţia în sistemul american. Autorului acestei recenzii
nu-i sunt cunoscute exemple de greve ale medicilor din SUA, în ultimele zeci de
ani. În schimb, nu lipsesc date privitoare la venitul material deosebit de
satisfăcător al medicului american. Aceste date reprezintă, de fapt, o perfectă
explicaţie a faptului că medicul american nu găseşte suficiente motive pentru a
ieşi în stradă şi a-şi pretinde drepturile!
Aşa cum se ştie, descoperirea Americii a
avut loc în urmă cu sute de ani, dar se pare că pentru mulţi din guvernanţii noştri
existenţa acestui continent este încă ignorată… Pentru cei familiarizaţi cu
situaţia medicinii mondiale curente, datele oferite de New England Journal of Medicine în numărul său din 22 decembrie
2011 nu sunt deloc surprinzătoare. „Satul global“ în care trăim şi activăm duce
o lipsă cumplită de medici, iar jurnalul menţionează că, la momentul actual, există
un deficit, în lumea întreagă, de nu mai puţin de 4,3 milioane de cadre
sanitare („health professionals“). În
această situaţie, pare evident că orice naţiune care doreşte să-şi păstreze
cadrele sale medicale, după ce a investit în formarea lor, trebuie să iniţieze
măsurile necesare pentru îmbunătăţirea ecuaţiei de care aminteam mai sus: pe de
o parte, respectul pentru dreptul medicului de a protesta şi, pe de altă parte,
îmbunătăţirea condiţiilor sale de lucru şi de remunerare materială.
