Rând pe rând, instituţiile noastre muzicale
îşi deschid stagiunea, încercând să atragă publicul cu repere interesante încă
din primele zile, dar unele au propus, săptămâna trecută, evenimente „în
avans“. Aşa a fost, spre exemplu, la sala Radio, cel de al doilea „Duel al
viorilor“, în care s-au „înfruntat“ din nou cei doi solişti de cotă,
reprezentativi pentru generaţia noastră (încă) tânără – Gabriel Croitoru, cântând pe Guarneri-Catedrala care i-a aparţinut
lui Enescu, şi Liviu Prunaru, de o
vreme concertmaistru al celebrei orchestre Concertgebouw din Amsterdam, având
un Stradivarius. Ca şi la prima lor întâlnire sub acest generic, sala a fost
arhiplină, publicul fiind mai curând atras de posibilitatea de a vedea în
realitate cele două instrumente „de colecţie“ şi mai puţin de talentul şi calităţile
interpretative ale soliştilor. Şi cea mai bună dovadă că melomanii adevăraţi
erau „în minoritate“ este faptul că s-a aplaudat şi când nu era cazul, între părţile
unei lucrări. Trecând peste asemenea aspecte, am remarcat că, dacă primul
recital a fost gândit ca un „foc de artificii“, alăturând piese de
virtuozitate, pline de strălucire şi vivacitate, de această dată opţiunea repertorială
s-a îndreptat către pagini mai lirice, de atmosferă, sensibile sau
melancolice, chiar dacă aveau un grad ridicat de dificultate tehnică. Am
ascultat cu reală plăcere şi opusuri poate mai puţin cunoscute de Brahms,
Smetana, Elgar, Svendsen, Hubay, Şostakovici, dar şi lucrări de Kreisler sau
Sarasate, în care au evoluat, alternativ, acompaniaţi la pian de Horia Mihail,
pentru ca apoi să opteze pentru lucrări de Händel, Prokofiev şi Moszkowski
scrise pentru două viori… cu sau fără pian. O seară frumoasă, mult gustată,
deopotrivă de cei care apreciază muzica bună şi interpretarea de clasă şi de
cei care au venit atraşi de mirajul unor viori, descoperind (sau înţelegând) că
totuşi nu este suficient să ţii în mână un instrument valoros ca să poţi să şi
cânţi la el… Făceam această remarcă gândindu-mă cu tristeţe că prea puţini
dintre cei care asaltează sala cu asemenea prilejuri revin să-i asculte pe
Gabriel Croitoru sau pe Liviu Prunaru în recital sau în compania orchestrei, în
concerte curente, deşi cântă şi în acele ocazii pe aceleaşi viori. Şi e păcat.
Dar, în sine, „Duelul“ atrage, place, captează şi ascultători neavizaţi, deci
este o marcă de succes, cumva mondenă, aplaudată nu doar la Bucureşti, ci şi la
Galaţi, Iaşi, Bacău, Piteşti, Ploieşti, Sibiu, Timişoara sau Cluj, ceea ce, din
nou, este un „punct câştigat“ în apropierea publicului larg de marea muzică.
Chiar a doua zi, Filarmonica a invitat
publicul să urmărească programul pe care, în 23–24 septembrie, l-a prezentat,
sub bagheta lui Horia Andreescu, în Germania, la Ottobeuren şi Stuttgart,
incluzând opusuri din creaţiile română (Enescu) şi germană (Schumann,
Bruckner), în care am remarcat sonoritatea densă, omogenitatea partizilor şi
expresivitatea conferită partiturii, apoi am apreciat maniera în care ansamblul
a acompaniat evoluţia foarte tinerei pianiste Magdalena Mullerperth în
Concertul de Schumann. Solista a surprins, încă de la primele acorduri, prin
vigoarea deosebită a atacului, apoi prin construcţia clară, precisă, a
demersului său, susţinut cu o forţă, o incisivitate şi o robusteţe poate mai
aproape de spiritul beethovenian, dorind să ne propună o versiune mai depărtată
de romantismul veacului XIX, conferindu-i anvergură şi masivitate poate în
dorinţa de a-l aduce mai aproape de mileniul III. Dar în bis (din nou
Schumann), pianista a demonstrat că poate fi şi sensibilă şi înţelege latura
meditativă a creatorului.
Dar Opereta,
rămasă fără sediu şi sală din momentul în care Teatrul Naţional a intrat în
reparaţii, fără perspectiva revenirii în acel spaţiu, va fi nevoită ca, cel puţin
în această stagiune, să prezinte spectacole mai ales în oraşele ţării, deci
într-un permanent turneu. La conferinţa de presă desfăşurată la Ministerul
Culturii, în prezenţa ministrului Puiu Haşotti, directorul teatrului, Răzvan
Dincă, a anunţat că artiştii vor avea 27 de reprezentaţii în diverse oraşe,
propunând şapte producţii, dar numai spectacolul cu opereta Contesa Maritza poate fi transportat şi
adaptat pe alte scene. În rest, vor fi fragmente din diferite lucrări sau
concerte cu arii şi duete îndrăgite. Repetiţiile vor avea loc (şi) în sala
Omnia, care nu este însă amenajată, iar deplasările se vor face prioritar la
sfârşitul săptămânii, o nouă ediţie a Festivalului „Viaţa e frumoasă“ urmând să
se deruleze pe câteva scene bucureştene. De asemenea, ansamblul va efectua
turnee şi în străinătate, la Kiev, Erevan sau Budapesta, ministrul culturii
dând asigurări că, până în primăvara anului viitor, noua clădire a Operetei va
fi gata, în vecinătatea Bibliotecii Naţionale. Directorul ne-a promis că ne va
invita să asistăm la punerea pietrei de temelie – să sperăm că vom vedea, cu
adevărat, nu doar acea piatră, ci şi moderna clădire în care, pentru prima oară,
Opereta va avea un sediu propriu. Pentru că, de la înfiinţare şi până astăzi, a
activat la Teatrul Armatei, apoi la vechiul Teatru „Regina Maria“ (în locul
Operei) şi, în ultimele decenii, la TNB…