Pe lângă filme premiate la anume festivaluri, au apărut tot mai des documentare (desigur, în proiecţii speciale şi rătăcite), animaţii, dar şi filme lansate în urmă cu 2–3 ani, cu o valoroasă carte de vizită în ceea ce priveşte prezenţa în festivaluri. Prietenii otrăvite în regia lui Emmanuel Bourdieu este unul dintre acestea. În 2006 era inclus în palmaresul de la Cannes, de unde a şi plecat cu Premiul Criticilor, Premiul SACD pentru scenariu, precum şi Premiul Mica Ramă, în 2007 primind un Cesar pentru cel mai promiţător actor. Un film cu un miez extrem de bine exploatat: un grup de studenţi la litere, elitişti, se bazează pe prietenia insistentă a unui coleg care le pretinde loialitatea totală, cu o mulţime de critici şi replici tăioase, pentru ca într-un final să îi descopere adevărata valoare.

   Un film despre mediul şi viaţa studenţească, despre un grup de prieteni care îşi alimentează principiile prin intermediul lecturilor şi al cursurilor, ba mai mult, chiar şi prin tăria de caracter a unora dintre ei. Bineînţeles că un singur student se erijează drept lider, toţi ceilalţi aproape că îl vor idolatriza puţin mai târziu, nu şi până la capăt. André Morney ajunge să îşi terorizeze colegii cu lecturile preferate, citatele, puţine la număr, dar des amintite şi gusturile literare pe care le consideră superioare şi ieşite din comun. Aproape că toată lumea începe a se încrede în preferinţele şi replicile sale, este adulatul grupului şi al profesorilor, fiind privit într-o aură luminoasă. Bourdieu demonstrează sistematic ascensiunea tensiunilor apărute în interiorul grupului elitist, gustul competiţiei, dar mai ales strălucirea minţilor acestor tineri. Dacă la început se manifestă bucuria competiţiei, precum şi tendinţa de a prelua lucruri de la cei din jur, încetul cu încetul fiecare se simte terorizat şi sufocat de prezenţa lui Andre. Interpretat de Thibault Vinçon care impresionează prin prezenţa fizică, personajul său este mitomanul deghizat sub imaginea filantropului. Intimidează pe toată lumea: de la colegii care încearcă să prindă ceva din atitudinea sa autoritară până la profesorii care îi pot oferi o scrisoare de recomandare. Cinismul pe care îl arată demonstrează un caracter josnic. În fond, Bourdieu mizează la rândul său pe capacitatea de seducţie până în momentul în care această seducţie se transformă într-o manipulare insistentă şi bolnăvicioasă. În ciuda mediului erudit şi select, viciile umane sunt exacerbate: Eloi este la polul opus lui André, neîncrezător în sine, urmărit prea mult de imaginea unei mame cu un istoric în plan literar demn de toată lauda. Alexandre se teme de un examen la actorie, iar în faţa lor, oricâte tertipuri ar folosi, André se dovedeşte a fi mai presus. Atitudinea lui André faţă de prieteni este, în fond, abuzul puterii sub orice formă ar fi ea, absenţa părinţilor, dificultatea comunicării între generaţii (mama şi fiul), dar mai ales teribilismul extrem de a crede că tot ce faci este extraordinar, că a sosit momentul tău, că îi poţi juca pe degete pe toţi cei din jur, că tu eşti atoateştiutor şi pe deplin responsabil. Autoritatea maladivă prezentată în film, aşa-zisele principii şi caracterul fără scrupule proiectează lumină asupra unui mediu accidentat, cu oameni care se sperie de lucruri prea mărunte, ori se împiedică de slăbiciuni. Chiar dacă îndură insulte la adresa cunoştinţelor lor, Alexandre şi Eloi tot nu poartă pică nimănui. Însă în ceea ce îl priveşte pe André, decăderea, precum şi maladia minciunii se dovedesc a fi calea spre pierzanie.

   Filmul în sine merită atenţia, putând fi o variantă de încredere pentru o vizionare la sfârşit de săptămână. Un lucru este cert: imaginea studenţimii elitiste este generos exploatată, cu drame şi intrigi ce nu te lasă indiferent. Bourdieu, fiul sociologului francez Pierre Bourdieu, reuşeşte să atingă o coardă sensibilă a mediului erudit, îmbinând criticile cu admiraţia, răul cu binele, mizeria umană cu puritatea.