În perioada 20–28 mai, Opera Română a
organizat, la Cluj, prima ediţie a
Festivalului Operelor Naţionale, manifestare de anvergură, deosebit de
interesantă şi demnă de apreciat, mai ales în condiţiile în care finanţarea
culturii se află în mare suferinţă. Pentru că a aduce producţii şi ansambluri
din ţară devine acum o adevărată aventură, pe care managerul Rareş Trifan şi-a
asumat-o şi a realizat-o într-o manieră cu totul remarcabilă, programul incluzând
şapte reprezentaţii, cărora li s-au alăturat şi alte evenimente atractive.
Şi pentru că Opera Română a fost inaugurată
în 1920, cu Aida,
lucrarea verdiană a inaugurat „serialul“, în regia semnată cândva de Anghel
Ionescu-Arbore, cu o scenografie pe cât posibil reîmprospătată, la pupitru aflându-se
maestrul Petre Sbârcea, iar în rolurile principale Sorina Munteanu (invitată de
la Bucureşti), Andrada Roşu (colaboratoare a aceluiaşi teatru din Capitală),
Marius Budoiu şi Oleg Ionese.
Un moment aparte a fost proiecţia operei Tosca de
Puccini în versiunea de la Covent Garden, cu Angela Gheorghiu în rolul titular,
care mă aşteptam să atragă un public mult mai numeros, dar a doua zi pe scenă a
urcat ansamblul Operei din Timişoara, oferind Adriana Lecouvreur de
Cilea, în regia şi scenografia italianului Mario de Carlo, într-o viziune
unanim apreciată încă de la premieră, eleganţa şi fastul decorurilor şi
costumelor, dar şi atmosfera creată, tensiunea dramatică, încărcătura trăirilor
emoţionale, firescul adesea impresionant, reuşind să entuziasmeze şi de această
dată. Şi sub aspect muzical, calitatea şi frumuseţea, unitatea şi echilibrul,
expresivitatea şi implicarea au fost aduse la cotele performanţei, într-un „întreg“
artistic cu un impact deosebit de puternic, soprana Carmen Gurban (de la Cluj)
conturând o eroină de neuitat, cântând cu eleganţă, sensibilitate şi dramatism,
aproape confundându-se cu Adriana, vocea şi talentul său scenic aparte răspunzând
impecabil tuturor acestor cerinţe. Implicat, la rândul său, în drama
personajului întrupat, Călin Brătescu s-a întrecut pe sine, punându-şi în
valoare glasul generos, condus cu inteligenţă şi expresivitate, devenind un
Maurizio credibil, rezolvând cu siguranţă şi muzicalitate o partitură extrem de
dificilă şi solicitantă. Mirouslava Yordanova (din Bulgaria) a fost cuceritoare
în Principesa de Bouillon, frumoasă, temperamentală, dar mai ales cu o voce
amplă de mezzosoprană, cu o frazare perfect adecvată stilistic, iar Dan Patacă
a investit personajul Michonet cu căldură şi o undă de tristeţe, având
permanent o atitudine firească, profund umană şi tocmai de aceea sinceră şi
convingătoare. Întreaga distribuţie, dar şi corul şi orchestra au făcut, şi de
această dată, o demonstraţie de măiestrie, reuşind, sub bagheta
experimentatului David Crescenzi, un spectacol care, astfel, s-a situat în
topul preferinţelor celor mai exigenţi muzicieni şi melomani.
Continuând „parada“ ansamblurilor invitate,
Opera din Bucureşti a propus Evgheni Oneghin de Ceaikovski, în
versiunea semnată de Ion Caramitru, deosebit de apreciată, ca spectacol în
sine, atât pentru imaginea inspirată (decoruri Maria Miu, costume Viorica
Petrovici), cât şi pentru atmosfera specific rusească pe care o sugerează. În
ce priveşte abordarea personajelor, s-a dovedit destul de „variabilă“. Ionuţ
Pascu are alura, atitudinea distantă, rece şi uşor ironică, ideale pentru
Oneghin, pe care l-a realizat destul de expresiv, vocea sa amplă sunând parcă
mai bine ca altădată, chiar dacă deficienţele persistă şi deranjează. Cu un
glas calitativ, condus cu îngrijire (uşor strident în acut), Crina Zancu a abordat
rolul Tatiana cu aplombul binecunoscut, dar jocul şi întreaga sa evoluţie au rămas
departe de timida, retrasa şi introvertita tânără pe care a gândit-o Puşkin şi
a împlinit-o în muzică Ceaikovski, până şi în celebra arie „a scrisorii“ agitându-se
mult, cu o exuberanţă mai apropiată de… Rosina. Foarte bun Lenski a fost
clujeanul Cristian Mogoşan, găsind modalitatea de a alterna secvenţele de
anvergură vocală cu cele în mezza-voce, întrupând un tânăr când timid şi stângaci,
când exploziv şi vehement. Basul Pompei Hărăşteanu ştie, în Gemin, cum să-şi cânte
aria, subliniind sensurile cuprinse în text, frazarea şi sensibila redare atrăgând
aplauze frenetice. Maria Jinga a întrupat o sprinţară şi agreabilă Olga,
Ana-Maria Comşa a convins în Larina, ca şi Florin Diaconescu în Triquet, ceea
ce nu aş spune despre Andreea Iftimescu (de la Cluj), care este prea tânără şi
prea stângace pentru… bătrâna doică Filipievna, în ciuda glasului cu timbru plăcut.
Corul a sunat frumos şi s-a integrat cu dezinvoltură mişcării scenice, intervenţia
pasageră a baletului a fost susţinută adecvat, dar orchestra nu s-a ridicat la
nivelul cerinţelor, pentru că a sunat fără relief, anost şi plat, apărând şi
decalaje şi chixuri şi solouri discutabile ca sonoritate, dirijor fiind Iurie Florea.
Şi totuşi, entuziasmul sălii a dovedit că spectatorii au apreciat producţia în întregul
ei.
Dar pe scena Operei Maghiare am asistat la
un excelent Elixirul
dragostei de Donizetti, realizat recent de teatrul-gazdă în inspirata
regie semnată de Kurthy Andras, într-un decor parcă decupat din cartea de poveşti
(conceput de Szekely Laszlo) şi costume multicolore (Piliny Marta). Voioşia
este molipsitoare şi pentru că interpreţii sunt şi foarte buni actori, pentru că
şi corul se implică efectiv în conturarea unor personaje convingătoare şi
diverse, cântând cu acurateţe, pentru că balerinii au graţie. Cât despre solişti,
au fost cuceritori şi permanent „în rol“, construind relaţii credibile şi
pregnant definite, totul într-o evoluţie alertă, cursivă, fără nimic convenţional,
demonstrând un talent scenic aparte, dublat de sinceritate şi profesionalism,
expresivitatea fiind „cuvântul de ordine“. Şi sub aspect vocal au realizat un
demers echilibrat şi foarte reuşit, pentru că Yolanda Covacinschi beneficiază
de un glas luminos şi maleabil, condus cu siguranţă şi strălucire, chiar dacă
emisia uşor „deschisă“ determină unele stridenţe în special în acut, iar
tenorul Tony Bardon „intră“ în personajul Nemorino cu o voce lirică şi suplă,
frazare frumoasă şi lejerităţi performante, punctul său forte fiind
interpretarea de o naturaleţe dezarmantă. Baritonul Sandor Balla îşi pune în
valoare glasul generos şi amplu, dar şi umorul şi inteligenţa, construind un
Belcore ţanţoş dar simpatic, în timp ce bas-baritonul Sandor Arpad etalează un
material vocal generos, bine reliefat, în deplină concordanţă cu ceea ce este, în
fond, Dulcamara. În Gianetta a apărut Barabas Zsuzsa, iar balerina Viorica
Bogoi – într-un excelent travesti gen Commedia del’Arte, totul cu sprijinul
orchestrei care a sunat cuceritor, reconfirmându-şi calitatea sub conducerea
lui Horvath Jozsef, dirijor de certă perspectivă, spectacolul stârnind pe bună
dreptate ovaţii şi o stare „de bine“ publicului care a invadat sala.
Opera din Iaşi a fost singura care a prezentat
două producţii, dorind să aducă pe scenă şi o seară de dans mai specială – Bal –,
conceput în urmă cu câţiva ani de coregrafa Yvette Bozsik din Ungaria,
interpreta principală, balerina Beatrice Rancea, devenită, anul trecut,
managerul Operei moldave, propunându-şi să revigoreze ansamblul de balet şi să
aducă pe acea scenă conceptul de teatru-dans. „Poveste“, pornind cumva de la
celebrul film omonim semnat de Ettore Scola, se opreşte asupra unor personaje
care îşi trăiesc dragostea, visele, speranţele şi neîmplinirile fie în
atmosfera unui posibil bar, fie pe o (posibilă) plajă, pe un colaj muzical
amalgamat, cuplurile se nasc şi se destramă, partenerii se provoacă, se înfruntă,
se resping sau se atrag, mişcarea speculând şi posibilităţile oferite de
scaunele multicolore care devin adevărate personaje, există şi trepte şi o
suprafaţă înverzită pe care jocul se reînnoadă, în timp ce eroina principală îşi
caută zadarnic dragostea sau partenerul dorit, iar cel care o iubeşte constant şi
mereu respins o urmează fără speranţă, finalul aducându-i în prin plan, „împărţind“
acelaşi scaun, ambii plângând amarnic – ea pentru că s-a resemnat cu disperarea
neîmplinirii, el (Gheorghe Iftinca) pentru că, chiar şi aşa, a fost acceptat de
iubită. O clipă de viaţă transpusă în dans, interpretată cu profesionalism şi
multă investire, cu rigoare şi relaţionare precisă, apreciată şi de cei (nu
prea mulţi) aflaţi în sală.
În seara următoare, Beatrice Rancea a apărut
în ipostază de regizor al operei mozartiene Don Giovanni, păstrând acum, cu
câteva excepţii, distribuţia de la premieră, omogenă, echilibrată, cu solişti
bine aleşi pentru rolurile respective (excepţie făcând tenorul Ricardo Nori, un
Don Ottavio fără voce, de care încerc să nu-mi mai amintesc…). În scenografia Vioricăi
Perju, decoruri funcţionale, precum şi costume în general elegante, caracterizând
sugestiv eroii, compun o imagine reuşită, plasată într-o epocă incertă dar
oricum demult apusă. Iar soliştii au intrat în rol cu aplomb, cu talent şi
dezinvoltură, „simţind“ datele definitorii ale personajului întrupat. Ciprian
Marele, având şi avantajul unei apariţii suple, elegante şi cuceritoare,
expresiv şi mereu vivace, a fost un Don Giovanni cu glas baritonal incisiv şi
convingător, în Leporello, bas-baritonul Octavian Dumitru l-a secondat cu
gestică şi atitudini plastice, dar şi cu o calitate vocală deosebită, cu umor şi
spontaneitate, Donna Anna a găsit, în Cristina Simionescu, o soprană cu
experienţă, silueta sa foarte feminină fiind dublată de parcurgerea sigură a
partiturii adaptate timbrului mai liric, Simona Titieanu s-a dovedit o opţiune
inspirată în Donna Elvira, în primul rând în plan vocal, cu o sonoritate
dramatică şi cu o coloratură bine rezolvată, în timp ce Florentina Onică a
fost, şi de această dată, o irezistibilă Zerlina, plină de viaţă, isteaţă,
cochetă şi exuberantă, punându-şi în valoare glasul frumos, interpretarea,
frazarea fină şi suplă, partener fiindu-i Iulian Ioan Sandu, foarte potrivit în
Masetto, susţinându-şi partitura cu o voce bună şi amplă, iar în Comandor l-am
ascultat pe Horia Sandu (de la ONB). Sub bagheta lui Adrian Morar (de la Opera
clujeană), orchestra a sunat chiar foarte bine, micile decalaje trecând aproape
neobservate, reuşind o permanentă relaţie cu corul pus la punct, cu baletul şi
evident cu soliştii, mulţi dintre spectatori regretând însă renunţarea la
ansamblul final, aplaudând însă entuziast întreaga realizare.
După concertul derulat în aer liber în
cadrul Zilelor oraşului, am revenit la Opera română pentru ultima reprezentaţie
din festival – Nabucco
12 – „un spectacol de Alexander Hausvater“ pornind de la opera
de Verdi, eroul titular fiind însă… Nabucodonosor. Dar această montare care, încă
de la premiera din iarnă, a stârnit numeroase păreri pro şi contra, merită comentată
într-un articol ulterior.