Ce-ar fi dacă te-ai
da drept altcineva, drept altceva?
Tomboyeste
emoţionanta poveste a unei fetiţe de 10 ani care şi-ar dori să fie băiat şi
drept urmare se comportă ca atare. Un film de o sensibilitate aparte, care
explorează universul (oarecum) normal al lui Laure, preţ de o vară, pe măsură
ce încearcă să-şi facă prieteni în noul cartier în care s-a mutat cu familia.
Din dorinţa şi curiozitatea de a se reinventa, Laure (interpretată splendid de Zoe Heran) se va recomanda în faţa
tuturor celor din jur drept Mikael, fără a avea vreo problemă în a juca fotbal
cot la cot cu băieţii ori a se apropia de Lisa, o vecină de cartier. Băieţoasă
din fire, preferând pantalonii fustelor şi rochiilor, Laure/Mikael preferă
jocul confuziei, fără a le ridica semne de întrebare părinţilor, şi aşa extrem
de înţelegători şi moderni. Până şi sora mai mică întră în această joacă: acasă,
Laure îi este soră, pe când afară îi este frate. Iar dacă nu ai şti despre ce e
vorba în film, chiar ai lua de bună prezentarea lui Mikael înaintea prietenilor
de cartier: cu părul scurt în adierea vântului trece drept un băieţel extrem de
sensibil. La început, sexul chiar nu contează, poate doar titlul să te
debusoleze puţin: Tomboy/Băieţosul. Până
la urmă, ce face distincţia între un puşti şi o puştoaică de 10 ani? Nuanţele
de roz de pe ghiozdan ori adidaşi? Părul scurt? Pantalonii? Ce ne face să fim
ceea ce suntem şi cum ne simţim de fapt? Iar întrebarea ne bântuie de la
Shakespeare încoace. În niciun caz articolele vestimentare. Iar filmul lui Celine Sciamma câştigă foarte mult
teren prin atitudinea afişată: părinţi înţelegători care nu se panichează
inutil atunci când conştientizează comportamentul copilului, ba dimpotrivă, o
ajută să se simtă bine în pielea ei, deşi prea mult loc în acest sens nu există.
Este povestea minimalistă tratată cu multă
delicateţe a unui copil care îşi doreşte din tot sufletul să fie altceva, să se
dea drept altcineva în faţa prietenilor de joacă. Cu accente tragicomice, alter
ego-ul Laurei capătă încredere atunci când Lisa îi face avansuri (atâta vreme cât
le poţi numi astfel, având în vedere vârsta despre care vorbim). Desigur,
scenariul scârţâie la capitolul motivaţii. Laure continuă să se comporte normal
în mijlocul familiei, pentru ca în preajma vecinilor de cartier să fie Mikael,
fără vreo explicaţie puternică. Nu ni se prezintă în niciun moment vreo replică
explicită prin care să înţelegi de ce se întâmplă toate acestea. Dar iei
povestea ca atare şi totuşi reuşeşti să empatizezi cu acest copil care e în
stare să îşi distrugă costumul de baie pentru a-şi face o pereche de slipi. La
prima vedere, ideea pare imposibilă: cum ar putea susţine ceea ce afirmă cu încredere
atunci când trebuie să îşi afişeze corpul plăpând şi delicat? Dar lucrurile
merg atât de departe iar situaţia este deopotrivă disperată şi tristă încât
Laure/Mikael ar face orice pentru a întări cele afirmate. Atitudinea afişată –
senzaţia de eliberare, precum şi teama continuă că secretul ar putea fi dezvăluit
– dă poveştii o nuanţă dulce-amăruie. Pe măsură ce timpul trece, iar prietenia
cu Lisa suferă transformări, Laure/Mikael se maturizează, ajunge în punctul în
care trebuie să recunoască şi să conştientizeze periculosul joc al dublei
identităţi. Până şi joaca din camera Lisei – atunci când încep să testeze
cosmeticele, iar Mikael se va întoarce acasă machiat(ă) şi rujat(ă) – prevesteşte
parcă nevoia de a pune punct, de a termina această stranie dedublare.
Vacanţa se termină iar Lisa se întreabă dacă
vor fi colegi, având în vedere că nu i-a văzut numele pe nicio listă. Este
momentul în care Mikael aproape că nu schiţează nicio urmă de panică pentru ce
va fi. Numai că orice minciună are fragilitatea şi limitele ei. Este surprinzătoare
secvenţa în care Laure/Mikael se alătură cu atâta voioşie şi entuziasm
prietenilor care joacă fotbal, din dorinţa de a rupe orice barieră, dându-şi
tricoul jos fără nicio jenă ori inhibiţie. Iar atunci înţelegi de fapt cum funcţionează
acest copil care încearcă încă să îşi descopere identitatea. Căutările ei de
abia acum încep.
Cadrele îngrijite, culorile calde, lumina
naturală compun o imagine curată a inocenţei, copilăriei, fără a judeca
personajele, oferind o surprinzătoare radiografie a căutării identităţii,
precum şi a fricii, a temerii maturizării, indiferent de nivelul sau maniera de
realizare.
Regizoarea Sciamma punctează şi mizează pe
priviri scurte, gesturi mărunte construind astfel un portret emoţionant,
demonstrează totodată o grijă aparte în lucrul cu actorii tineri. Cu toată
lipsa explicaţiilor concrete, a motivaţiei interioare a personajului, filmul
reuşeşte să te convingă şi să îţi transmită acel „ceva“ care te pune pe gânduri:
cum poate un copil de 10 ani cu ardoare să îşi dorească să fie altfel. Merită văzut!