Numărul 54 (iunie 2012) al periodicului
trimestrial Buletinul Asociaţiei Balint se deschide cu o continuare.
Respectiv, medicii Marinela Degeratu, Iulia Enăchescu, Oana A. Şuteu şi
profesorul Dan L. Dumitraşcu continuă să se ocupe de o serie de teme de
cercetare prezentate la al XXI-lea Congres de psihosomatică, desfăşurat la
Seul, la care aceştia au participat şi despre care au mai scris în numărul
anterior. Subiectele ce au reţinut atenţia autorilor vizează factori implicaţi
în investigarea psihosomatică a pacienţilor, cu accent pe abordarea
multidisciplinară a acestora. O serie de comunicări prezentate la acea reuniune
au un interes aparte pentru balintieni. Este vorba de lucrări precum: „Axul
creier–ficat. Rolul sistemului nervos
autonom în fiziologia ficatului“, care abordează rolul reglator al encefalului
în anumite funcţii hepatice; „Rolul citokinelor în reglarea axului
hipotalamo-pituitar-adrenal“, legat de noile cerinţe de tratament privind unele
clase de antidepresive, dar şi de rolul citokinelor în neuroinflamaţia indusă
de stres; „Efectele elementelor componente ale muzicii la nivelul fluxului
sanguin şi al sistemului nervos autonom“; apoi, unele comunicări despre
sindromul oboselii cronice şi îngrijirea medicală primară.
Un articol interesant vizează relaţia dintre
stres şi miopie, semnat de psih. dr. Monica Petrescu (Bucureşti). După opinia
autoarei, înţelegerea aspectelor psihice implicate în realizarea percepţiei vizuale
este extrem de importantă în procesul de decelare a cauzelor profunde ce
determină apariţia miopiei. Identificarea acestora nu numai că ar oferi o şansă
suplimentară eficientizării antrenamentelor moderne de recuperare a acuităţii
vizuale de către miopi, altfel tot mai numeroşi, dar poate servi şi la
instituirea unor măsuri profilactice menite să reducă incidenţa acestei tulburări
oculare. „Vederea – notează Monica Petrescu – se realizează, în mare parte, în
minte“. De aceea, „latura mentală a vederii este poate mai importantă decât cea
fizică“. Fapt e că doar la 1–2% din populaţie miopia e prezentă la naştere sau
la vârste foarte fragede. S-a demonstrat însă că „stresul indus de
suprasolicitarea şcolară este o cauză importantă în apariţia miopiei. (…) Problemele
vederii sunt frecvent produse de un stres prelungit al sistemului vizual,
precum şi de pattern-uri defectuoase de activitate musculară a ochilor“. Dar
miopia se mai poate instala şi atunci când o persoană se confruntă cu o situaţie
neclară sau cu ceva ce nu doreşte să vadă, deoarece este prea traumatizant. Însă
„nu evenimentul traumatic în sine este, de fapt, cauza, ci modul cum candidatul
la miopie îl gestionează în sistemul său propriu“. Ţinând seama de toate aceste
conexiuni ale vederii cu corpul, creierul şi emoţiile noastre, autoarea
conchide că „prin descifrarea componentei emoţionale şi mentale a miopiei, şansa
de recuperare a vederii normale creşte semnificativ la toate vârstele“.
Dr. Csilla Moldovan (medic de familie din Mădăraş-Ciuc)
este o foarte activă şi consecventă colaboratoare a acestei publicaţii. De astă
dată, se ocupă de unele implicaţii sociale în patologia pensionarilor. Pornind de la ideea că există o corelaţie
între statutul social al bolnavului şi boală, autoarea arată că, odată pierdut
locul ocupat în ierarhia socială, imaginea despre sine se alterează, ceea ce
duce la depresie şi demoralizare – factori determinanţi în patologia
caracteristică vârstei a treia. „Când siguranţa zilei de mâine dispare, rămân
disperarea, tristeţea şi demoralizarea“, remarcă, pe bună dreptate, autoarea.
„Boala deja existentă la vârsta pensionării se agravează când individul simte că
a pierdut bătălia cu viaţa.“ Aici e cazul să intervină medicii, care „trebuie să
abordeze aceşti bolnavi luând în considerare implicarea socialului în
etiopatogenia bolii“. Căci implicarea activă şi nu formală a medicului în relaţia
cu bolnavul poate ajuta suferindul să-şi refacă imaginea asupra propriei
persoane şi să-şi recapete respectul de sine.
De când urmăresc acest periodic balintian,
am observat – şi am şi scris – că, dintre textele publicate, unele din cele mai
atractive sunt cele care se referă la cazuri concrete, dezbătute în grupuri de
profil. În numărul de faţă, cititorilor li se oferă un amplu grupaj de asemenea
cazuri. Sub titlul „Are cineva un caz?“, psih. Irina de Hillerin (Bucureşti)
prezintă nu mai puţin de şapte asemenea întâmplări, pe care le descrie „ţinând
cont de trei etape ale evoluţiei unui grup Balint: prezentarea cazului,
identificările şi fantazările grupului şi concluzia celui care a adus cazul“.
Iar cazurile respective sunt elocvente, cei interesaţi găsind multe lucruri
demne de reţinut.
Din acest număr, mi-a atras atenţia şi eseul
intitulat „Drumul până la Golgota şi dincolo de ea“, în care specialista în
estetică Baka Dorottya (Budapesta), căutând să răspundă la întrebarea „Cum
poate vindeca arta?“, încearcă să pătrundă în adâncul relaţiei artă–terapie şi
al raportului acesteia cu psihoterapia. De asemenea, cei interesaţi pot găsi prima
parte a unui studiu despre modelele psihoanalitice ale minţii, prezentat de dr.
Kenneth Sanders la a 17-a Lectură memorială Michael Balint, recenzia cărţii „Balint Group Training – Theory and
Application“, semnată de prof. dr. Leslav Pytka, de la Universitatea din
Varşovia, ca şi un amplu anunţ despre ediţia 2013 a premiilor internaţionale
„Balint“ pentru studenţii în medicină.