Un proiect-manifest față
de implicațiile globalizării, Omul împotriva vieții (Arte în
București, ediția a șasea, 2015) este una dintre cele mai importante
manifestări artistice propuse și susținute de Uniunea Artiștilor Plastici din
România. Expoziția discută rolul civilizațiilor în expansiune și rolul
civilizațiilor în defensivă, abordând și problematica socială legată de
efectele pe durate medii și lungi ale politicilor locale, zonale și globale
față de generațiile viitoare. Pe lângă expozițiile de artă în sine, desfășurate
în galeriile CAV – Centrul Artelor Vizuale, Orizont, Simeza, OAR – Ordinul
Arhitecților din România, CFP – Combinatul Fondului Plastic, Tipografia Hala,
Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, propunem și o serie de
comunicări și dezbateri pe tematici legate de ecologism, politică, globalism,
relațiile dintre cultură și putere.
Câteva dintre temele de
reflecție propuse artiștilor analizează discursul politic actual cu aplecare
asupra unor termeni precum „periferie“, „identitate“, „localism“, „etnic“. Prin
aceasta, identificarea și analiza modalităților de a contura conceptul de
cultură în raport cu statul devine un obiectiv central al acestei manifestări
artistice și se bazează pe recuperări patrimoniale, prin analiza țesuturilor
urbane tradiționale, prin prisma activităților sociale și ale vieții cotidiene,
cu teme specifice de reflecție (sistemele axiologice, filozofice, religioase,
artistice și dezvoltarea tehnologică). Această abordare pune în evidență o
serie de tipologii specifice spațiului construit, „un mod specific de locuire“.
Este de remarcat faptul că modul de organizare și de funcționare a acestor
spații propuse este extrem de actual, un experiment perpetuu, o permanentă
căutare de soluții vizuale, de contextualizare a obiectelor și a instalațiilor
într-un discurs autoritar, puternic, atât la nivel de mesaj, cât și la nivelul
conexiunilor vizuale, al ansamblurilor. Ipoteza principală este cea a
convergenței cu angajamentul politic al unor explorări de natură pur estetică,
iar medierea între cele două planuri se realizează prin înțelegerea funcțiilor
retorice specifice unui discurs politic, ce depășește strictul nivel pragmatic
și al operaționalității configurațiilor formale ca forță de sugestie, de
coagulare a discursului politic.
