Prin volumul VIAŢĂ DE ARUNCAT, Bogdan O. Popescu se mărturiseşte atras de „cântecul“ prozei. Ajuns la consacrare, în urma numeroaselor plachete de versuri, poetul îşi ia un paşaport pentru regatul epic. Doresc să spun că am „pândit“ acest moment. Dacă mă întrebaţi de ce, pot motiva această aşteptare într-unul sau două feluri.

   Mai întâi să ne referim la „cumpăna apelor“. Se ştie că după ce, urcând o înălţime de pe versantul căreia izvoarele curg într-o anumită direcţie, ajunsul pe culme îţi dă elan să cobori pe celălalt versant, al şipotelor opuse. Poezia este versantul pe care urci o anumită încântare, proza este o coborâre spre un râu de înţelepciune. De aceea, tânăr fiind, poţi fi atras de clipa poeziei dar, într-un anumit moment al vieţii, ea ţi se pare vremelnică. Ajuns la „cumpăna apelor“ fiinţei, cauţi înaintestătătoarea durată a prozei.

   Un alt motiv pe care s-a bazat convingerea mea că, într-un anume moment, poetul Bogdan O. Popescu va deveni scriitorul cu acelaşi nume este conţinutul existenţei sale. Într-adevăr, iezerul acesteia a început să fie umplut de apa transparentă care acoperă prundişul esenţialităţii umane zărit poate doar de acuitatea ochiului cercetătorului în halat alb. Mai adăugăm că prozatorul care este şi poet reprezintă o garanţie a binescrierii, aşa după cum un pictor înainte de a colora un tablou pictează bine dacă arată că ştie să deseneze frumos.

   Volumul intitulat „Viaţă de aruncat“ conţine opt texte situate la graniţa dintre nuvelă şi proză, ce respiră un epic de atmosferă tip Sommerset Maugham şi cu personaje tragice, „rude“ cu cele ale lui Joseph Conrad.

   Încercând să identificăm compoziţia observăm, ca la toţi neomoderniştii, că ea este spontană, nereprezentând o preocupare deosebită, ci mai degrabă o gravitaţie în jurul unei idei-matrice. La Bogdan O. Popescu, aceasta este similară celei din „Valiza goală“ a lui Drieu de la Rochelle: spargerea organului de echilibru, de plutire, vezica înotătoare. Aflăm la el un nou tip de sinceritate, care divulgă conţinutul timpului zilnic cu intenţia de a-l înconjura într-o aură emblematică, de senzaţional. În fundalul epic se străvede o criză a duratei, încercată şi de alţii ca de pildă Proust, cu Eul său schimbător, şi Pirandello, cu Sinele său acrobatic. Această criză a duratei apare la Bogdan O. Popescu şi la alţi poeţi trecuţi la proză, deoarece poezia reprezintă scânteia clipei, dar, în momentul când aceasta se stinge, focul este întreţinut prin desfăşurarea prozei, aptă pentru luminarea în continuare a timpului literar.

   Înlocuirea discursului afectiv, nuanţat, prelucrat, cizelat, în scriitura clasică şi mai sentimental în cea romantică, prin una din formele limbajului cotidian, prilejuieşte discuţii demne de luat în seamă. Printre avantajele oferite de limbajul cotidian este şi accesul direct la „das Es“, la Îa-ul individual. Inconştientul este averbal, afazic, dar se exprimă fie legându-se de fantasmele onirice, fie de cuvintele limbajului cotidian, pe care-l impregnează cu „visceralitate“. Depăşind dicteul automat instrumentat de Pierre Janet, discursul cotidian trimite la nucleul instinctual prin limbajul său crud în care conotaţia nu se referă la sens, ci la contextul afectiv. Incontestabil că eliminarea elaborării lasă loc liber funciarului, primordialului şi autenticului antropologic.

   La întrebarea în ce măsură acesta poate ocupa o zonă creativă, autorul volumului răspunde prin mai multe din textele sale.   Ca poet, dar mai ales în proza sa pe care o trăieşte ca pe o „Viaţă de aruncat“, Bogdan O. Popescu este premiant la examenul de prognostic al iluziilor. Ele se nasc odată cu noi, se dezvoltă din substanţa trăirilor dar sunt, ne spune autorul, debile, aşa că se depreciază şi cu timpul devin bune de aruncat. Călătorim prin viaţă ţinând în mână o valiză goală în care speranţele nu au încăput. De ce? Pentru că în ciuda strădaniilor noastre bune, eşecul prevalează în faţa reuşitei. Există un remediu pe care doctorul Bogdan O. Popescu ni-l prescrie: bagatelizarea. Da, iluziile sunt absurde şi bune de azvârlit la coş, dar de ce să le strângem cu lacrimi la piept? Mai bine le aruncăm la spate, în rucsacul cu mere acre. Ca şi la Samuel Beckett, scrisul său îşi găseşte sensul axiomatic „în însăşi starea de indigenţă a omului modern“.