În ce mă
privește, îndoielile privind „savoir
faire“-ul
unui fost înalt funcționar în structurile UE au fost în mare
parte spulberate. Pentru o asemenea persoană, PR-ul este crucial,
comunicarea cu cercurile interesate un „must“,
ieșirea în social
media
dozată, iar agenda punctuală și lăsată deschisă pentru a putea
fi completată chiar și cu ani înainte. De curând, premierul
tehnocrat Dacian Cioloș și-a dezvăluit intenția de a continua
proiectele începute (și guvernarea), ținându-și promisiunea de a
rămâne independent și de a nu se implica politic până la
terminarea acestui mandat. Astfel a fost inițiat un trend
ignorant de guvernanții de până acum: ca să fii apt să conduci o
țară (sau o instituție), trebuie să știi să formulezi
deziderate, proiecte și să ai curajul să le susții (cu riscul de
a nu le vedea vreodată implementate) pentru a determina schimbările
mult așteptate. Pentru aceasta nu este nevoie de programe de
guvernare stufoase, pe care nu are nimeni timp să le citească, ci
de câteva pagini cu formulări simple, pe înțelesul tuturor, care
să fie supuse dezbaterii publice. Așa a apărut platforma
„#Romania100
– România la 100 de ani, zece principii ale unei guvernări pentru
cetățeni“, însoțită de o listă cu acțiunile guvernului
pentru primele 100 de zile și de un set de proiecte naționale pe
care le consideră prioritare. De ce? Pentru că este ferm convins că
România are nevoie de o reformă profundă, care să vizeze toate
instituțiile statului și societatea civilă, care să se bazeze pe
câteva principii și să fie realizată prin proiecte.
„Decatlonul“
premierului, nu întâmplător marcat cu #(hashtag-uri),
se referă la susținerea a zece principii – o Românie „cu“
(educație solidă, economie competitivă, guvernată cu bun-simț,
de o clasă politică responsabilă) și „fără“ (corupție,
sărăcie), care să aibă ceva de spus în UE și NATO și să fie a
tuturor românilor, inclusiv a diasporei. Prin al optulea principiu,
premierul explică ce înțelege prin #8
Susțin o Românie sănătoasă.
Către acest paragraf mi-am îndreptat atenția, cu speranța că,
dacă va fi susținut de guvernul de după alegeri, poate că România
nu va mai ocupa ultimele locuri în statisticile sanitare europene.
Reforma de până acum din sistemul de sănătate românesc ar fi
putut de mult să fie înscrisă în Cartea recordurilor, pentru
lipsa de leadership, viziune, management, comunicare și implicare
civică. Unii indicatori monitorizați în statisticile
internaționale nu pot fi calculați pentru România din lipsă de
date. Iar în domeniile esențiale pentru consumatorii de servicii de
sănătate (informarea și drepturile pacientului, accesul la
tratament, rezultatele îngrijirilor medicale, gama și tipul de
servicii medicale, produsele farmaceutice și e-health) nu se
înregistrează progrese.
Referitor la ce anume susține
premierul la #8 pentru ca România să devină „sănătoasă“,
consider că sunt omisiuni și că prioritățile au fost menționate
într-o altă ordine decât cea logică. Printre motivele care au
condus la eșecul repetat al reformelor din sănătate în România,
în afară de finanțare (care a fost și este insuficientă, iar
fondurile se folosesc neadecvat), definitoriu mi se pare faptul că,
până în prezent, nu a fost ales principiul de bază al
funcționării sistemului de sănătate românesc: social, de piață
sau o combinație și în ce măsură. Încă nu se știe cui îi
revine responsabilitatea pentru starea de sănătate a populației,
statului și/sau cetățeanului, în ce măsură și, mai ales, cine
cât plătește. În schimb, se știe că, fără un sistem adecvat
de culegere a datelor și fără studii și screeninguri nu se pot
estima nevoia de prevenție și de îngrijire, necesarul, răspândirea
și tipul de servicii medicale, structura, pregătirea și acoperirea
cu personal medical, costurile ș.a.
În acest context, principiul #8 din
platforma premierului ar fi trebuit să înceapă altfel și nu cu o
frază despre faptul că prea mulți medici pleacă din țară și să
continue cu referiri aproape în fiecare frază la asistența
medicală din spitale. De fapt, principala amenințare a sistemului
medical românesc nu este migrația externă, exodul în afara țării
al personalului medical calificat. Adevăratul pericol este migrația
în interiorul țării a profesioniștilor rămași, concentrarea
personalului medical în marile orașe și în zonele bine dezvoltate
economic. De aceea, consider binevenită formularea: „Trebuie să
creștem accesul și calitatea serviciilor medicale la sate și în
orașele mici și mijlocii“. Populația din rural și din orașele
mici fără perspectivă de dezvoltare este aproape lipsită de
asistență medicală continuă, bolile și decesele prevenibile
diminuează vitalitatea și speranța de viață ale acestui popor
îmbătrânit înainte de vreme. Pentru îmbunătățirea sănătății
populației, este nevoie și de spitale, dar mai ales de medici
generaliști și de familie, de asistenți medicali bine pregătiți,
care să fie aproape și alături de cei sănătoși și de cei
bolnavi, ca să educe, să recomande stilul de viață sănătos, să
realizeze controale preventive, să acorde primul ajutor, să
monitorizeze bolile cronice și grupurile specifice, să îngrijească
pacientul până în ultimele clipe ale vieții, să fie parte din
comunitate. De aceea, ar fi fost de preferat ca premierul: #1 să
susțină explicit formarea și lărgirea competențelor personalului
medical din asistența medicală primară și #2 să susțină
explicit educația pentru sănătate, screeningurile și prevenția,
despre care se vorbește atât de mult în UE și prin comisiile de
specialitate ale structurilor europene. Nu cred că România, la
vârsta de 100 de ani, are nevoie în primul rând de spitale noi, ci
mai degrabă de cel puțin o sută de dispensare cu program zilnic și
permanență după orele de cabinet, cu personal care să știe și
să poată acorda asistență medicală la domiciliu, inclusiv
bătrânilor ce au atins vârsta de 100 de ani și locuiesc singuri
în locuri uitate de lume, tocmai pentru a preveni internarea în
spital, de multe ori nejustificată și costisitoare. Asistența
medicală primară, despre care nu se pomenește nimic în principiul
#8 al platformei premierului, trebuie să stea la baza „unui sistem
transparent, meritocratic, etic, care să pună pacientul în centrul
său“. De aici ar trebui începută schimbarea sistemului medical
românesc.
O altă mare omisiune din principiul
#8 este că nu se face vreo referire la educația pacienților care
încă nu-și cunosc drepturile și obligațiile sau nu știu cum
să-și exprime părerea de grup sau să stabilească un parteneriat
cu medicul/asistenta pentru prevenirea și rezolvarea problemelor de
sănătate. Pe lângă „Este nevoie de un program de modernizare a
infrastructurii spitalicești, de un plan național de resurse umane
pentru reprofesionalizarea administrației și a managementului în
sistemul medical din România“, ar fi la fel de multă nevoie de:
#3 programe de educație, prin care cetățenii să devină
conștienți că au un cuvânt de spus, să învețe să se
organizeze mai bine și să-și formuleze puncte de vedere explicite
despre cum ar dori să fie îngrijiți dacă au probleme de sănătate
și cât ar trebui să coste, raportat la posibilitățile
financiare.
Din păcate, sănătatea populației
și aducerea serviciilor medicale la standarde civilizate nu a fost
și încă nu este o prioritate politică sau un punct important al
programelor de guvernare sau al platformelor de intenții, așa cum
se întâmplă în alte părți. După alegeri, există din nou
riscul să fie numit un alt ministru al sănătății, care își va
impune – ca și până acum – ideile de reformă și echipa
proprie, fără a continua ce este bun din cele începute de
predecesorii săi.
Deocamdată,
platforma #România 100 are toate șansele să devină un hype,
este comentată și semnată online de zeci de mii de susținători.
Poate nu va ajunge niciodată să fie pusă în practică și nici să
fie evaluată, dar ea va rămâne reprezentativă pentru un premier
preocupat să ne arate că trebuie să „ne recâștigăm încrederea
în România și în noi înșine“. Chiar dacă ni s-au înecat,
demult, toate corăbiile.
