Parfum de vremuri (Editura Mirton,
Timişoara, 2012), cea mai recentă carte a profesorului Dan V. Poenaru, cunoscutul ortoped român, şeful Clinicii
ortopedie-traumatologie II din Timişoara, ar putea fi, judecând după titlu, o
lucrare memorialistică. Or, datele biografice ale autorului, aflat la
maturitate, mă îndreptăţesc să citez, nuanţând, un cunoscut adagiu: „primum vivere, deinde philosophari“.
Iar sensul pe care îl atribui dictonului latin ar fi că memorialistul
sui-generis e încă mult prea tânăr pentru un bilanţ al vieţii, iar formidabila
sa experienţă profesională, managerială, de om politic şi de publicist, de până
acum, va continua, cu siguranţă, îmbogăţindu-se, devenind adevărat tezaur,
despre care va da probabil seamă abia în anii cărunteţii înţelepte. Pe care şi
atunci nu o pot vedea altfel decât o bătrâneţe activă, pusă sub diverse forme,
tot în sprijinul comunităţii şi al semenilor săi. Încât, acum, lucrarea citată
nu este, cred, decât un raport de etapă asupra vieţii sale exemplare, din
punctul de vedere al implicării profesionale şi paraprofesionale (sociale,
culturale), activităţi atât de numeroase, diverse, importante, încât,
presupun, „timpul liber“ (înţeles de majoritatea dintre noi ca unul destinat
divertismentului) îi este necunoscut.
Dar, despre ce va afla cititorul din noua
carte a scriitorului Dan V. Poenaru? În primul rând, despre realizările sale în
calitate de manager – director al Direcţiei Sanitare a judeţului Timiş, apoi,
de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, la un moment dat. În aceste
ipostaze (dublate de forţa politică, aceea de preşedinte al organizaţiei judeţene
a Partidului social-democrat şi de prefect), a reuşit, aflat în fruntea unor
colective şi a unor colaboratori fideli, să construiască: o policlinică nouă
pentru copii la Spitalul Bega, să înfiinţeze prima secţie de hematologie din
teritoriu – la Spitalul Municipal, să reabiliteze îmbătrânitele secţii ale
spitalelor din Timişoara, ba chiar să înfiinţeze un centru de cardiologie în
oraşul reşedinţă de judeţ. Această enumerare este doar una exemplificatoare,
restricţionată din raţiuni de spaţiu. Ca demnitar în guvernul Văcăroiu, a
condus Departamentul de programe de sănătate şi reformă, schiţând – împreună cu
specialiştii din direcţiile Ministerului – un proiect de reformă sanitară. În
carte, oferă detalii asupra sistemului de îngrijiri medicale preconizat, menţionând
cele două opţiuni: adoptarea sistemului britanic sau a celui de tip „Bismark“. În
final, decizia politică a fost să se elaboreze un proiect de lege după modelul
german, o muncă extrem de intensă, legea fiind adoptată în Parlament. Recunoaşte,
totuşi, că, deşi în minister era multă bunăvoinţă, lipsa de experienţă a funcţionarilor
şi a conducerii (mai ales în relaţiile cu Banca Mondială) nu era de neglijat… În
aceeaşi calitate de secretar de stat, menţionează şi reabilitarea „cu banii
Ministerului“ a peste 400 de dispensare rurale, a 50 de maternităţi, a
cabinetelor de planificare familială şi educaţie sexuală din toate judeţele, înfiinţarea
Şcolii pentru Sisteme de Sănătate şi Management, obţinerea unui credit în
valoare de 120 de milioane de mărci pentru dotarea cu aparatură nouă a întregii
reţele de radiologie şi imagistică etc. (mă abţin de la comentarii cu privire
la succesul/eficienţa acestor demersuri, deoarece nu acestea sunt obiectivele
prezentării mele). Într-o serie de interviuri acordate mass-media, reproduse în
carte, profesorul Dan V. Poenaru „dă socoteală“ despre dificilul traseu al
implementării ideilor noi şi folositoare comunităţii, mai ales când o
guvernare se schimbă cu alta, alternare democratică în principiu benefică, dar
păguboasă când o seamă de proiecte începute nu vor mai fi continuate, noua
putere ambiţionându-se să le reia de la zero! „Se ştie – scrie autorul – că
schimbarea sistemului sanitar reprezintă cea mai sensibilă etapă de reformă,
uneori greu acceptată de populaţie, dar şi de medici. (…) Schimbarea nu se putea face dintr-o dată (cunoaşteţi
teoria cu tăierea cozii), există pericolul apariţiei unor disfuncţionalităţi
grave sau chiar al prăbuşirii sistemului sanitar (se întâmplase în Bulgaria).
(…) Depindeau multe de oamenii care trebuiau să aplice noul sistem, să-şi
schimbe unele mentalităţi, să dorească
progresul şi să fie oneşti“ (s.n.).
Nu voi cita meritele profesorului Dan V. Poenaru în domeniul specialităţii sale
(organizatorice, de exemplu Programul de endoprotezare, funcţional din 1995; de
preşedinte al SOROT; inovaţiile şi tehnicile operatorii noi introduse în clinică;
sutele de articole şi cărţile publicate, între care una premiată de Academia
Română; organizarea unor congrese ştiinţifice sau participările sale active la
reuniuni profesionale de marcă; alegerea ca membru titular al Academiei de Ştiinţe
Medicale şi al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, al unor academii străine; numeroasele
decoraţii naţionale şi distincţii, între care conferirea Trofeului de cristal şi
a Diplomei de excelenţă la Gala „Viaţa medicală“ din 2011), cititorii săptămânalului
nostru şi chirurgii ortopezi din ţară cunoscându-le prea bine. Voi aminti în
schimb capitolele prin care autorul aduce un respectuos omagiu neuitaţilor săi
înaintaşi („Omagiu maeştrilor mei“), celor de la care a învăţat, precum
academicianul Pius Brânzeu, prof. dr. Teodor Şora, prof. dr. doc. Constantin
Caloghera, prof. dr. doc. A. Denischi, prof. dr. D. Antonescu, prof. dr. I.
Dinulescu ş.a., precum şi amintirea duioasă a părinţilor şi a originilor sale
gorjene (un bunic, primar liberal, tatăl silvicultor, mama – învăţătoare şi
directoare de şcoală). „Nu am scris niciodată despre originile familiei mele, o
familie obişnuită din ţinutul Gorjului. Scriu acum («Familia mea» – ultimul
capitol din carte, n.n.), deşi ştiu că
pentru mulţi oameni aceste lucruri vor părea neinteresante sau nefolositoare.
Trăim într-un timp materialist, concret, dar, pentru mine, amintirea celor din
care am luat naştere reprezintă un vis minunat pe care nu o să poată să mi-l ia
nimeni.“ Paginile consacrate unor consideraţii de ordin etic, cu referire la
deontologia medicală, la raporturile maestru–elevi, nu sunt puţine. Reproduce
astfel (tradusă) o splendidă scrisoare de reverenţă şi recunoaştere adresată
lui Robert Merle d’Aubigné, mare chirurg ortoped francez, căruia i se datorează
modernizarea specialităţii, într-o împrejurare specială, de către succesorul
său la conducerea clinicii, M. Postel, în numele colaboratorilor şi elevilor săi.
Cum nu sunt doar simple însemnări cele care privesc apetenţa nobilă a autorului
pentru faptul de cultură, pentru trecutul şi prezentul cultural. În acest sens,
citez referirile sale la opera brâncuşiană, în special de la Târgu-Jiu, dar căutată
peste tot, cu ocazia drumurilor sale prin lume – San Francisco, la Muzeul de
Artă Modernă, unde se află expusă sculptura „Negresa blondă“; Muzeul din
Basel, ori în alte metropole: Paris, Houston, New York ş.a. (discuţiilor cu
specialişti în domeniu, precum Barbu Brezianu, V. G. Paleologu, critic, istoric
şi exeget al lui Brâncuşi, Petru Comarnescu ş.a.). Are şansa unei întâlniri cu
filosoful Constantin Noica, pe care, la sfârşitul unei convorbiri de mai multe
ore, îşi permite să-l întrebe: „«Cum este fiinţa românească: bună sau rea? Dacă
este rea, de ce n-a reuşit în istorie? Dacă e bună, de ce n-a pierit între pământ
şi cer?» Ştiam că, în lume, popoarele rele se menţin ca buruienile, în timp ce
popoarele bune dispar“. Noica îi răspunde : „E călduţă!“.
Respect crezurile politice ale autorului, nu
sunt de acord cu părerile sale despre capacităţile manageriale descrise la
superlativ ale unor „superiori“ pe scară ierarhică din timpul funcţionării
sale în minister. Cartea beneficiază de o prefaţă intitulată „Provocare pentru
cei de azi, mărturie pentru cei de mâine“, semnată de scriitorul şi
publicistul Ion Marin Almăjan.
