Într-o lume nebună, sunt şi nebunii
frumoase: îndrăgostirea de pildă, când mintea află că inima are raţiuni de care
raţiunea n-are ştire; sacrificiul, acceptarea martirajului, a morţii în numele
unui ideal, al unui crez (doar nu întâmplător martirii temniţelor comuniste din
România „au umplut cerul de sfinţi“!). E plină istoria omenirii de nebunii
frumoase şi oamenii află despre ele din cărţile de istorie, din scene fixate pe
pânză de penelul unor mărturisitori-pictori, din scene cioplite în marmură,
în lemn, turnate în metal de sculptori cu sau fără nume, dar identificaţi cu un
timp anume din marea trecere a acestui mare mincinos, din cântece şi poeme
zidite în cuvânt, din armonii de muzici fără zornăit de arme şi bubuit de
tunuri, şi ciuperci apocaliptice crescând din/pe cerul de-o vecie şi orb, şi
surd, şi mut.
Dar ce ne facem cu nebuniile fără de număr,
care ţin de monstruozitatea sufletului celei mai desăvârşite creaţii
(creaturi!) a Marelui Arhitect al universului? Am cam uitat (sau ne prefacem
doar a nu ne aduce aminte) de Elena aceea din Troia, din a cărei pricină aheii
au mobilizat întregul lor Olimp, cu zei cu tot, la luptă, de durduia pământul
sub copita cailor de lemn, am cam uitat de „duioasa“ Inchiziţie, care, „din
sfântă iubire“ de Dumnezeu, înălţa ruguri la primul semn că pământul s-ar porni
pe învârtit (eppur si muove!), ruguri
în care arunca drept vreascuri oameni, vieţi, întru slava dreptei credinţe. Am
cam uitat şi de-ale noastre. Uităm. Slăvit să fii Tu, Doamne, că ne-ai lăsat
uitarea! Altfel cum am mai îndrăzni să râdem (cu sau fără lacrimi) prinşi în
cleştii tăioşi de crocodil ai vieţii ca o junglă bântuită de fiare care-şi spun
oameni?
Prin
Franţa din veacul al XVIII-lea pe sfârşite, trăia un funcţionar corect, bun tată
de familie, blând chiar, pe numele său Sanson. Acesta şi-a încheiat cariera
apoteotic, în 1793, scurtându-l de cap pe Ludovic al XVI-lea, nu pentru că ar
fi avut ceva cu monarhia sau cu „cetăţeanul Capet“, ci pentru că aşa i-o cerea
misia. Cum nici el nu se simţea prea bine, s-a dus să moară puţin, nu înainte
de a-i încredinţa funcţia avută fiului său Henri. Şi acesta a avut de lucru, nu
glumă, în vremea „Terorii“; printre cei care şi-au pus capul pe butuc în faţa
lui, rugându-l să facă „treabă bună, dintr-o singură lovitură“: Maria
Antoaneta, ducele de Orleans, Danton & co. Fratele lui Henri, Louis Sanson,
a făcut nazuri când ar fi trebuit să intre la rândul lui în branşă, alegând
această profesiune. Era în 1847. Avea să vină revoluţia din 1848. Alte
idealuri, alte rafinamente.
Şi iată-ne acum. Lumea bună merge (încă) la
teatru. Şi nu doar pentru a fi văzută. Merge pentru că, sprinţar, televizorul
îi aduce în casă ştiri fierbinţi, abia scoase din malaxorul cu
surprize-surprize, ştiri pe care mintea nu le mai poate înghiţi. Merge pentru că
pâinea şi circul vieţii de fiecare zi au mucegăit, respectiv s-au sfârşit
fiarele din manej.
La Teatrul Metropolis din Capitală, afluenţă
de public spectator de toate vârstele. Mulţi tineri, câţiva adulţi dintre cei
contribuabili la cufărul de comori al naţiei, foarte puţini dintre cei de mai
multă vreme tineri. Era premiera piesei Tom şi Jerry a unui Rick Cleveland (după nume nu pare a fi
de pe-aici). Sala plină ochi. Luminile s-au stins peste public. Doar un telefon
mobil s-a tânguit scurt: „Ioane, Ioane, toată lumea doa...“, acoperit de
viforul de sonuri ce se revărsau de pe scenă, unde trei bărbaţi îmbrăcaţi în
negru îşi etalau cu nonşalanţă cravata roşie (nu aia în trei colţuri de mai
ieri) de o eleganţă... criminală.
Când au prins să vorbească, personajele
ne-au potopit cu un soi de mâzgă (n-am găsit un eufemism cât de cât mai
cuminte) la care publicul a reacţionat cu chicoteli istericoide. Mi-am spus că
eu n-oi fi pricepând subtilitatea replicilor şi m-am tot concentrat pe reacţia
sălii, când, pe scenă, simpaticii Tom şi Jerry, angajaţi cu acte-n regulă de...
(de cine?!) să ucidă (că doar asta le era meseria) o eternă victimă cu mereu
alt chip, chiar asta făceau: ucideau. Şi ne serveau nouă raţia de dejecţii
lingvistice întru delectare. Domnilor Florin
Piersic jr., Paul Ipate, Laurenţiu Bănescu, vi s-a pus cumva
sula-n coaste sau şişul la beregată să jucaţi această oroare? Domnule director
al Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, nu credeţi că ne este prea îndeajuns
urâtul nostru cel de toate zilele ca să ne mai serviţi în chiar palatul regal
al cuvântului o porţie de iad à la cour
des miracles? Fie-vă milă de spectatori, mai cu seamă de chicotarzi!
Foto: Maria Ştefănescu