Newsflash
Cultură

Râs fără lacrimi, în dinţi de crocodil

de Ramona PAULESCU - mar. 29 2013
Râs fără lacrimi, în dinţi de crocodil
   Într-o lume nebună, sunt şi nebunii frumoase: îndrăgostirea de pildă, când mintea află că inima are raţiuni de care raţiunea n-are ştire; sacrificiul, acceptarea martirajului, a morţii în numele unui ideal, al unui crez (doar nu întâmplător martirii temniţelor comuniste din România „au umplut cerul de sfinţi“!). E plină istoria omenirii de nebunii frumoase şi oamenii află despre ele din cărţile de istorie, din scene fixate pe pânză de penelul unor mărtu­ri­sitori-pic­tori, din scene cioplite în marmură, în lemn, turnate în metal de sculptori cu sau fără nume, dar identificaţi cu un timp anume din marea trecere a acestui mare mincinos, din cântece şi poeme zidite în cuvânt, din armonii de muzici fără zornăit de arme şi bubuit de tunuri, şi ciuperci apocaliptice crescând din/pe cerul de-o vecie şi orb, şi surd, şi mut.
   Dar ce ne facem cu nebuniile fără de număr, care ţin de monstruozitatea sufletului celei mai desăvârşite creaţii (creaturi!) a Marelui Arhitect al universului? Am cam uitat (sau ne prefacem doar a nu ne aduce aminte) de Elena aceea din Troia, din a cărei pricină aheii au mobilizat întregul lor Olimp, cu zei cu tot, la luptă, de durduia pământul sub copita cailor de lemn, am cam uitat de „duioasa“ Inchiziţie, care, „din sfântă iubire“ de Dumnezeu, înălţa ruguri la primul semn că pământul s-ar porni pe învârtit (eppur si muove!), ruguri în care arunca drept vreascuri oameni, vieţi, întru slava dreptei credinţe. Am cam uitat şi de-ale noastre. Uităm. Slăvit să fii Tu, Doamne, că ne-ai lăsat uitarea! Altfel cum am mai îndrăzni să râdem (cu sau fără lacrimi) prinşi în cleştii tăioşi de crocodil ai vieţii ca o junglă bântuită de fiare care-şi spun oameni?
   Prin Franţa din veacul al XVIII-lea pe sfârşite, trăia un funcţionar corect, bun tată de familie, blând chiar, pe numele său Sanson. Acesta şi-a încheiat cariera apoteotic, în 1793, scurtându-l de cap pe Ludovic al XVI-lea, nu pentru că ar fi avut ceva cu monarhia sau cu „cetăţeanul Capet“, ci pentru că aşa i-o cerea misia. Cum nici el nu se simţea prea bine, s-a dus să moară puţin, nu înainte de a-i încredinţa funcţia avută fiului său Henri. Şi acesta a avut de lucru, nu glumă, în vremea „Terorii“; printre cei care şi-au pus capul pe butuc în faţa lui, rugându-l să facă „treabă bună, dintr-o singură lovitură“: Maria Antoaneta, ducele de Orleans, Danton & co. Fratele lui Henri, Louis Sanson, a făcut nazuri când ar fi trebuit să intre la rândul lui în branşă, alegând această profesiune. Era în 1847. Avea să vină revoluţia din 1848. Alte idealuri, alte rafinamente.
   Şi iată-ne acum. Lumea bună merge (încă) la teatru. Şi nu doar pentru a fi văzută. Merge pentru că, sprinţar, televizorul îi aduce în casă ştiri fierbinţi, abia scoase din malaxorul cu surprize-surprize, ştiri pe care mintea nu le mai poate înghiţi. Merge pentru că pâinea şi circul vieţii de fiecare zi au mucegăit, respectiv s-au sfârşit fiarele din manej.
   La Teatrul Metropolis din Capitală, afluenţă de public spectator de toate vârstele. Mulţi tineri, câţiva adulţi dintre cei contribuabili la cufărul de comori al naţiei, foarte puţini dintre cei de mai multă vreme tineri. Era premiera piesei Tom şi Jerry a unui Rick Cleveland (după nume nu pare a fi de pe-aici). Sala plină ochi. Luminile s-au stins peste public. Doar un telefon mobil s-a tânguit scurt: „Ioane, Ioane, toată lumea doa...“, acoperit de viforul de sonuri ce se revărsau de pe scenă, unde trei bărbaţi îmbrăcaţi în negru îşi etalau cu nonşalanţă cravata roşie (nu aia în trei colţuri de mai ieri) de o eleganţă... criminală.
   Când au prins să vorbească, personajele ne-au potopit cu un soi de mâzgă (n-am găsit un eufemism cât de cât mai cuminte) la care publicul a reacţionat cu chicoteli istericoide. Mi-am spus că eu n-oi fi pri­ce­­pând subtilitatea replicilor şi m-am tot concentrat pe reacţia sălii, când, pe scenă, simpaticii Tom şi Jerry, angajaţi cu acte-n regulă de... (de cine?!) să ucidă (că doar asta le era meseria) o eternă victimă cu mereu alt chip, chiar asta făceau: ucideau. Şi ne serveau nouă raţia de dejecţii lingvistice întru delectare. Domnilor Florin Piersic jr., Paul Ipate, Laurenţiu Bănescu, vi s-a pus cumva sula-n coaste sau şişul la beregată să jucaţi această oroare? Domnule director al Teatrului Metropolis, George Ivaşcu, nu credeţi că ne este prea îndeajuns urâtul nostru cel de toate zilele ca să ne mai serviţi în chiar palatul regal al cuvântului o porţie de iad à la cour des miracles? Fie-vă milă de spectatori, mai cu seamă de chicotarzi!

 

Foto: Maria Ştefănescu

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe