În 2006, cu ocazia împlinirii a 250 de ani de la naşterea
lui Mozart, publicam o carte cu titlu şocant: „Mozart, sunt eu“, a elveţianului
Max Genève.
Sigur, în lumea psihiatrică ne putem întâlni cu Napoleon,
Alexandru cel Mare, Iisus Hristos sau cu alte personaje şi nu rămânem surprinşi
(ba şi îndureraţi) decât de… rătăcirile minţii. De asemenea, oricine poate
afirma că e pasionat de muzica lui Mozart, că are „ceva“ din meşteşugul lui, că
se apropie de geniul său ori că a compus ceva la fel, dacă nu mai reuşit decât
marele muzician şi aşa mai departe. A declara însă că eşti chiar Mozart e prea
de tot, nu poate fi taxat decât ca o mare necuviinţă ce nu poate rămâne nesancţionată.
Dar autorul, care „mănâncă Mozart pe pâine“, cum afirmă personajul principal al
cărţii, conştient de riscuri, ne invită la lectură, decriptează, pe cât
posibil, date încă neelucidate din viaţa scurtă şi zbuciumată a compozitorului şi
se contopeşte (evident, atemporal!) într-atâta cu muzicianul cel mai cântat pe
toate meridianele lumii, încât cititorul răsuflă liniştit, îşi reprimă revolta
iniţială şi, luminat şi el, îi dă dreptate autorului: „Da, aşa mai merge!“.
Publicându-şi cartea intitulată Eu, Chirurgul, şi confratele nostru întru bisturiu şi
condei Dan-Gabriel Arvătescu, de la
Roman, îşi asumă un risc important, cu atât mai mult cu cât (aidoma
latino-americanului Augusto Roa Bastos, în cartea despre dictatură „Eu,
Supremul…“) transformă substantivul comun într-unul propriu, ceea ce te poate
duce cu gândul la intenţia de a-şi hiperboliza profesia, activitatea şi
rezultatele, dincolo de ce se cunoaşte ori au consemnat alţii. Iar dacă luăm în
seamă subtitlul, monologuri dialogate, în care contradicţia dintre termeni este
flagrantă, următorul gând te poartă către nevoia autorului de a dialoga cu sine
însuşi, pe parcursul numeroaselor momente în care se rupe de orice altă preocupare,
pentru a se dedica corpului omenesc, aflat într-o ipostază nefirească, indusă
de uzură, boală, accidente etc.
Ne-am aştepta ca tema principală a cărţii sale să fie
dedicată chirurgiei. Dar autorul depăşeşte cu nonşalanţă şi cu meşteşug aria
cunoscută şi ne înfăţişează viaţa cu care dă piept în fiecare zi, ne trezeşte
impresia că timpul monologurilor sale dialogate este tocmai acela în care pătrunde
(milimetru cu milimetru sau, mai bine spus, celulă cu celulă), mereu uimit de
perfecţiunea creaţiei, în templul corpului omenesc. Doctorul Dan Arvătescu nu
ne oferă nici un excurs autobiografic, nici o paletă de întâmplări al căror
erou a fost în decursul a peste două decenii de profesie practicată cu înţelepciune,
ci încearcă să răspundă propriilor întrebări, puse de viaţa însăşi. Fiindcă el,
chirurgul, nu este doar un profesionist, un meseriaş, ci o părticică a societăţii
căreia nimic din ce se întâmplă în jur nu-i este străin sau indiferent, permanent
dominat de nevoia de a cunoaşte ori a înţelege mai mult decât ştie, de a
schimba lucrurile de care nu este sigur şi, în cele din urmă, de a răspunde aşteptărilor
şi speranţelor puse în el. Autorul nu emite sentinţe imuabile, nu hotărăşte ce
este bine şi ce nu, după propria minte şi alcătuire, fiindcă este conştient că
răspunsurile, puzderie, ţin de oameni şi de fapte. Nu cedează tentaţiei de se
lansa în acţiuni întâmplătoare, cu alte cuvinte, nu vrea să se afle în treabă. Şi
o dovedeşte din plin în „Discurs
misandru“ (după mine cel mai reuşit text din întreaga carte), care nu este
altceva decât o reuşită, spumoasă şi inteligentă şarjă la adresa veşnicului
binom femeie-bărbat şi a relaţiilor dintre ei.
Cred că ceea ce se potriveşte cel mai bine ideilor pe
care autorul ni le împărtăşeşte se încadrează în „confesiuni” (nu tablete, cum
consideră unii comentatori ai cărţii), sinceritatea comunicării fiind evidentă,
multiplicată de o fantezie interpretativă şi creatoare bogată şi policromă,
care nu supără pe nimeni, ba chiar obligă cititorul să-şi pună şi el aceleaşi întrebări
sau să răspundă unora deja puse.
„Eu, Chirurgul…“ este o apariţie editorială incitantă, care ne pune
probleme şi ne invită la reflecţii, ne obligă să nu trecem indiferenţi pe lângă
viaţa noastră şi a altora, să ne dovedim demni de apelativul de fiinţe gânditoare.
Cartea este prefaţată de Lucian Strochi, criticul
polivalent care subliniază calitatea şi fantezia textului şi a problematicii pe
care o promovează, şi se încheie cu un consistent „Reţetar pentru iubire“ al părintelui Cornel Paiu, preşedintele
societăţii culturale romaşcane de ţinută „Clepsidra“, în care, trecând în
revistă scriitori români ori străini, schiţează portretul medicului scriitor.
Subliniem reuşita ilustraţiei grafice, asigurată de Cristinel-Ionel Prisacaru,
care sporeşte interesul pentru lectură.
Nu pot încheia fără a cita dedicaţia măgulitoare pe care
doctorul Dan Arvătescu mi-a adresat-o pe volumul oferit: „Omului care mi-a fost când mentor profesional, când model de viaţă, cu
dragoste“.
