Dintre toate
cele câte-și reclamă dreptul la rațiune, care să fie mai
îndreptățită să și-l revendice răspicat? Am fi tentați să
credem că mintea omenească. Îndoielnic totuși, dacă ținem seama
de toate meandrele acesteia, prin care irațiunea își întinde cu
ușurință imperiul. Sau poate inima? Aici ar trebui să pășim
încet, cu mare grijă, fiindcă inocența aceasta are motive pe care
rațiunea nu le cunoaște („a
des raisons que la raison ne connait pas”),
așa cum a spus-o Descartes acum vreo patru sute de ani. Tot
încercând fără izbândă să răspund acestei întrebări, într-o
zi, medicul Maria
Mănucă din
Iași mi-a pus în față un album de pictură cu lucrări semnate de
pictorița Maria Mănucă și înflorit cu metafore lirice, semnate
și acestea de poeta-medic-pictor Maria Mănucă. Purtând titlul
„Arta, rațiunea de a fi”, albumul este semnat de apreciatul
critic de artă Valentin Ciucă și a apărut în 2016 la Iași,
editura Princeps Multimedia.
În studiul
introductiv al lucrării, Valentin Ciucă declară că
pictorița-poetă „are disponibilitatea și chiar vocația pentru
cultivarea modelului homo
universalis
al enciclopediștilor”. Excelentă portretistă, plasticiana caută
(și reușește!) să redea chipul neschimbător și adevărat al
modelelor sale, precum și lumina din ferestrele sufletului – ochii
rămași de veghe ca pentru a ne da de veste că „cineva este
înăuntru”. Și cum să nu fie, când, printre portretizați
întâlnim personalități ale vieții medicale din România: prof.
dr. Ion Cantacuzino, prof. dr. Gheorghe Teleman, prof. dr. Ernest
Ungureanu, dar și scriitori ca Dinu Săraru, Ion Brad, Aurel Leon,
Daniel Corbu, artiști, savanți.
Nu se putea să nu se adauge ea
însăși în galeria marilor săi contemporani, așa că
autoportretele artistei sunt peceți de taină puse timpului –
acest mare mincinos, „un călător de vază și un pungaș de soi”
– care ne jefuiește de splendorile din anotimpul înfloririlor cu
fiecare clipă care trece. Ca și cum ar vrea să-i dea cu tifla lui
Dorian Gray al lui Oscar Wilde, artista nu ezită să se fotografieze
alături de autoportretul care o păstrează și „o știe” de
Rusalcă. Iar din ultimul autoportret, datat 2014, năvălește spre
ochii privitorului un lan de floarea-soarelui ca o mare de aureole pe
ale cărei valuri de aur pur să se tot piardă mergătorii după
rază dintr-un anotimp sinonim cu cenușiul. Este „Ultimul
autoportret”, așa îl intitulează pictorița și noi trebuie să-i
dăm crezare. Lângă el, de data acesta nu mai apare în album și
fotografia autoarei. În anul acela – 2014 – artista pregătea un
nou volum de poeme și ducea tratative cu Luna, rugând-o să ia loc
pe șevalet „ca să figureze într-o natură statică”. Și
visătoarea asta de „stăpână a nopții”, dovedind că „avea
simțul umorului, a venit”.
Sunt iar în atelierul pictoriței.
Cu poezia prin pictură trecând, revăd portretele unor
personalități științifice și literar-artistice românești din
timpul pe care-l traversăm. Mă trezesc apoi într-o lume cu
voievozi și ctitorii, vitralii, candele, schituri, o lume de istorii
înscrise-n tezaurul credinței, în trunchiul „copacilor fără
pădure” care păstrează înscris în cercurile de seve întreg
dorul pământului de-a fi mai aproape de cer. O lume cu marame de
borangic, icoane, candele, firide din care se desprinde câte-un „pui
de înger”. Iată-l și pe înțeleptul ierarh, Părintele
Galeriu, pe care nu m-aș mira deloc să-l aud glăsuind, dar de unde
cuvinte pentru întrebările noastre? Iată și o lume cu Veneții,
iluminată de pânze de ambarcațiuni. Culoarea dominantă din aceste
tablouri este galbenul – dar câte nuanțe!
Iată-mă apoi fără veste într-o
lume de legendă și povești de iarnă, cu cerbi și cu bătrâni
uitați de vreme. „Două jucării stricate”, inutile și fragile,
prinse în caruselul vieții, în spatele ferestrelor zăbrelite de
flori de gheață, într-o așteptare vecină cu țipătul de
liniști. De data aceasta culoarea este fie albastru, fie brun.
Și mai este o lume de neocolit în
universul pictural al artistei: lumea florilor ca tot atâtea forme
de salut. „Bună dimineața, primăvară a vieții!”, chiuie din
vasul lor de lut smălțuit niște bujori de mai. „Bună seara!”,
le răspund trandafirii de un roșu de amurg de toamnă lângă care
„Laurul candelabru” își aprinde cupele de palidă lumină.
Florile de cicoare – „pe malul dinspre răsărit, în fața
casei”, stârnesc uimirea: „De unde a venit sămânța de
albastru?! / Adusă-i de vânt, trecută pe apă cu barca? / sau
căzută din cerul senin… // Cicoarea e colindul de vară, /
neauzit / e ochiul albastru al porții / inefabil paznic al casei…”.
Peste toate acestea tronează poeta –
păstor de culori pe care le adună „din văzduh, din ape, din
vânt, de pe pământ […] după ploi de soare, de lună, de nori
[…] în filonul de aur al amiezii, în safire de înserări”. Îi
sunt necesare toate aceste „turme” de culori, păzite și hrănite
cu sufletul său. Ea știe că doar ele sunt capabile să-i poarte
„iubirile – poveri peste anotimpuri”.
Lucrările Mariei Mănucă au pornit
prin lume. Au în ele greul culorilor sfințite din drapelul țării:
aurul din cloștile cu pui ale nopților printre care trece Luna,
azurul cerului sub arc de curcubeu, jarul de maci de pe vreun câmp
de bătălie din vremi apuse, dar nu uitate.
