Newsflash
Cultură

Regele Lear la Teatrul Național din București

de Candid STOICA - ian. 20 2017
Regele Lear la Teatrul Național din București
    După un „Eduard al III-lea” supragonflat, un neverosimil de slab „Macbeth” și o „Furtună” onorabilă, Teatrul Național din București și-a încercat de curând puterile în capodopera shakespeariană printr-o supraproducție semnată de regizorul gruzin David Doiashvili, cunoscut publicului românesc după „Visul unei nopți de vară”, prezentat la Festivalul internațional de teatru – NETA 2015, o producție a teatrului muzical și dramatic de stat „Vaso Abashidze” din Tbilisi.
   Despre „Regele Lear”, una dintre cele mai sfâșietoare tragedii ale bardului de la Stratford, s-au scris mii de pagini critice, fiind considerată de majoritatea comentatorilor o capodoperă a literaturii dramatice universale. Scris, după unele surse, în a doua perioadă a creației sale (probabil după 1605), după „Măsură pentru măsură” și „Timon din Atena”, „Regele Lear” a prilejuit, mult mai târziu, un excelent studiu al lui Jan Kott intitulat „Regele Lear sau Sfârșit de partidă”. Acesta a schimbat radical optica asupra piesei, combinând idei din Samuel Beckett și teatrul absurdului, prilejuindu-i marelui regizor Peter Brook un formidabil spectacol, care l-a avut protagonist pe actorul Paul Scofield. A fost însă jucat destul de puțin în România.
   Teatrul Național se poate mândri că în anul 1970 a avut cu „Regele Lear” unul din cele mai moderne și interesante spectacole ale sale, aflat pe retina multor spectatori de o anumită vârstă. A fost realizat de Radu Penciulescu cu o distribuție eminamente tânără: George Constantin (Lear) avea 37 de ani. Actuala montare, așteptată cu mare interes, folosește o traducere a Violetei Popa și o versiune scenică, bineînțeles trunchiată, a Mașei Dinescu, cu multe intervenții stranii și o distribuție în care nu există niciun bătrân – Mihai Constantin are cei mai mulți ani acumulați: 52.
   Dând la o parte eticheta de „mare montare” pe care și-o pune singur, inutil, ca un cui în pantof – Lear neavând nevoie de o falsă grandoare – ceea ce ne face câteodată să credem că autorul a scăpat frâiele imaginației, regizorul și echipa sa aleg pregnant doar temele dezordinii provocate de dezlănțuirea sălbatică a individualismului egoist și a sexualității exacerbate. Fără îndoială, sunt teme de mare bogăție a operei și idei de primă importanță a întregii opere shakespeariene.
   „Pe mine nu m-au interesat niciodată spectacolele istorice și nu cred că cineva poate și trebuie să reconstituie adevărul unor vremuri trecute (...) ceea ce găsesc valabil la ora asta în Lear este problema generațiilor. Am descoperit că tinerii nu mai vor să trăiască așa cum trăim noi și s-ar putea să aibă dreptate. Iar eu nu pot fi de acord cu felul în care trăiesc ei”, declară regizorul în programul teatrului alcătuit de Anita Neagu.
   În deplin consens cu cele declarate de regizor, am urmărit stufosul și sulfurosul său spectacol (aproape patru ore) fără a-i refuza drumul, fiind preocupat mai ales de treptele decăderii eroului principal și al celorlalți spre punctul de limită, de sosire. Dar drumul regizorului, după multe hopuri, unele trecute cu bine, altele șontâc, șontâc, altele eludate (ca scenele cu Kent), tocmai spre final s-a poticnit zdravăn, inventând unul sui-generis. Căci finalul lui Lear, cel adevărat, nu e numai al lui Lear, ci este al întregii opere shakespeariene: tulburarea atroce a ordinii existente. În piesa aceasta se găsește, mai mult decât în altele, atâta oroare, ticăloșie, sânge și ruină, personajele sunt atât de crude, toate forțele răului sunt adunate la un loc, brutalitatea lui Shakespeare fiind fără margini, într-o lume fără Dumnezeu și în care sunt pomeniți doar zeii, ceea ce ne poate duce cu gândul că acțiunea se petrece în vremuri imemorabile, înainte de apariția creștinismului.
   Dar dincolo de toate cusururile ce se pot arăta, distribuția e un regal de forțe tinere, care dă o supremă satisfacție. Lear al lui Mihai Constantin are de toate: dramatism, durere, încrâncenare aprigă, uneori puerilă, e urâcios și gâlcevitor cât încape, e straniu de cinic și are o vitalitate debordantă, dar nu are nici măreție, nici grandoare, iar decăderea lui metaforică nu e zguduitoare, petrecându-se la nivel mediu, durerea lui devenind doar... amăruie.
   Dar „dacă nema putirința geaba chichirez gâlceava”, cum zicea Anton Pann, îi apreciez vitalitatea nestăvilită și mai ales puterea de a sta pe scenă peste trei ore agitându-se. Asta nu înseamnă că nu i-am urmărit cu interes și simpatie traseul pe care l-a parcurs și poate că în spectacolele următoare i se va atenua dezechilibrul existent, făcându-l să coboare mai adânc în străfundurile zbuciumului sufletesc al personajului. Alături de el se situează Marius Manole, care realizează în rolul bufonului un personaj de prim-plan, devenit de multe ori în multe secvențe chiar eroul spectacolului. Manole are tot ce-i trebuie pentru acest rol și încă ceva pe deasupra: dulceață în glas, duioșie infinită, ironie acerbă, cinism, gustul paradoxului, devenind pe măsură ce se derulează spectacolul un apropiat al spectatorului simplu din sală.
   Alături, dar fără a rămâne „de căruță”, Monica Davidescu (Goneril) și Raluca Aprodu (Regen) creionează două măști ale răutății omenești feminine cu inteligență și farmec, excelând mai ales în scenele de sexualitate, în care regizorul se lansează cu un curaj neașteptat. Dar răutatea cu care le înzestrează autorul este dincolo de puterile totuși modeste ale unui actor modern, care nu se poate lansa decât în limitele verosimilului psihologic, așa că cele două actrițe caută și reușesc de multe ori ca cele două femei, adevărate „hiene”, să pară umane.
   Un alt personaj dificil, Edmund, dilatat la maximum și de autor și de regizor, capătă, în interpretarea nuanțată a lui Tudor Aaron Istodor, însușiri malefice umane de un alt Iago. Actorul stăpânește bine atât verbul, cât și înclinația personajului de a-și depăși condiția de bastard, care-l împinge spre fapte inumane, având liniștea și inteligența de a-și țese intrigile și a pune la cale complotul împotriva tatălui său Istvan Teglas (Edgar). Acesta, un neobosit și infatigabil maestru al mișcării, un fel de argint viu al scenei, îi conferă celuilalt fiu al lui Gloucester o umanitate neașteptată, acoperind cu dexteritate mai toate datele complexe ale rolului. E de remarcat, bine decupată, excelenta scenă când Gloucester, orb, e convins că se aruncă de pe o stâncă, dorindu-și moartea, în mare pilotat de fiul său bun, care se ascunde în hainele unui cerșetor.
   Mai șterși, câteodată fără aplombul necesar, probabil și din cauza tăieturilor, sunt prezentați Kent și Gloucester, în interpretarea de altfel actorilor Gavril Pătru și Ioan Andrei Ionescu. O siluetă notabilă propune Lari Giorgescu în intendentul Oswald, dar spațiul nu i-a permis să se desfășoare cum ne-am fi așteptat după excelenta desfășurare de forțe din spectacolul lui Gigi Căciuleanu despre Caragiale – „Dʼale noastre...”.
  Am lăsat-o la urmă pe Crina Semciuc (Cordelia), o prezență extrem de sensibilă în alte spectacole, rodul uneia din durerile lui Lear, pentru că și autorul și regizorul au fost extrem de zgârciți cu ea și, de asemenea, cu rolul. Unul, autorul, omorând-o poate inutil, la final de piesă, a adăugat încă un cadavru celor deja existente. Celălalt, regizorul, nemaiavând date, poate, n-a mai pus-o în valoare. Extrem de diferiți și neașteptat de duri, dar extrem de potriviți, Silviu Mircescu și Rareș Andici în rolurile ducilor de Cornwall și Albany, sunt două prezențe masculine autoritare într-o lume aparent condusă de femei.
    Sunt multe de spus despre acest spectacol extrem de incitant, provocator, care ține cu tot dinadinsul să ne arate o lume dură, violentă, unde lupta pentru putere ia de multe ori forme neomenești exemplificate de multe ori prin încăierări multiple violente. Maestrul de mișcare Florin Fieroiu a avut serios de lucru, sursa violenței fiind pregnant sexualitatea exacerbată. Rezumând, dincolo de verbul tragediei, asistăm la lovituri de pumn și de picior, mușcături feroce, încălecări și acuplări frenetice, salturi acrobatice în aer, iar din cauza icnelilor, gâfâielilor, bufniturilor, a interjecțiilor jugulate, sau a cadavrelor târâte, ni se face de multe ori pielea de găină, ni se zburlește părul, regizorul având ambiția să ne înfricoșeze neapărat, ca pe târgoveții de altădată ce umpleau parterul teatrului Globe, unde Regele Lear a avut premiera.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe