După un „Eduard al III-lea”
supragonflat, un neverosimil de slab „Macbeth” și o „Furtună”
onorabilă, Teatrul Național din București și-a încercat de
curând puterile în capodopera shakespeariană printr-o
supraproducție semnată de regizorul gruzin David Doiashvili,
cunoscut publicului românesc după „Visul unei nopți de vară”,
prezentat la Festivalul internațional de teatru – NETA 2015, o
producție a teatrului muzical și dramatic de stat „Vaso
Abashidze” din Tbilisi.
Despre „Regele Lear”, una dintre
cele mai sfâșietoare tragedii ale bardului de la Stratford, s-au
scris mii de pagini critice, fiind considerată de majoritatea
comentatorilor o capodoperă a literaturii dramatice universale.
Scris, după unele surse, în a doua perioadă a creației sale
(probabil după 1605), după „Măsură pentru măsură” și
„Timon din Atena”, „Regele Lear” a prilejuit, mult mai
târziu, un excelent studiu al lui Jan Kott intitulat „Regele Lear
sau Sfârșit de partidă”. Acesta a schimbat radical optica asupra
piesei, combinând idei din Samuel Beckett și teatrul absurdului,
prilejuindu-i marelui regizor Peter Brook un formidabil spectacol,
care l-a avut protagonist pe actorul Paul Scofield. A fost însă
jucat destul de puțin în România.
Teatrul Național se poate mândri că
în anul 1970 a avut cu „Regele Lear” unul din cele mai moderne
și interesante spectacole ale sale, aflat pe retina multor
spectatori de o anumită vârstă. A fost realizat de Radu
Penciulescu cu o distribuție eminamente tânără: George Constantin
(Lear) avea 37 de ani. Actuala montare, așteptată cu mare interes,
folosește o traducere a Violetei Popa și o versiune scenică,
bineînțeles trunchiată, a Mașei Dinescu, cu multe intervenții
stranii și o distribuție în care nu există niciun bătrân –
Mihai Constantin are cei mai mulți ani acumulați: 52.
Dând la o parte eticheta de „mare
montare” pe care și-o pune singur, inutil, ca un cui în pantof –
Lear neavând nevoie de o falsă grandoare – ceea ce ne face
câteodată să credem că autorul a scăpat frâiele imaginației,
regizorul și echipa sa aleg pregnant doar temele dezordinii
provocate de dezlănțuirea sălbatică a individualismului egoist și
a sexualității exacerbate. Fără îndoială, sunt teme de mare
bogăție a operei și idei de primă importanță a întregii opere
shakespeariene.
„Pe
mine nu m-au interesat niciodată spectacolele istorice și nu cred
că cineva poate și trebuie să reconstituie adevărul unor vremuri
trecute (...) ceea ce găsesc valabil la ora asta în Lear este
problema generațiilor. Am descoperit că tinerii nu mai vor să
trăiască așa cum trăim noi și s-ar putea să aibă dreptate. Iar
eu nu pot fi de acord cu felul în care trăiesc ei”, declară
regizorul în programul teatrului alcătuit de Anita Neagu.
În deplin consens cu cele declarate
de regizor, am urmărit stufosul și sulfurosul său spectacol
(aproape patru ore) fără a-i refuza drumul, fiind preocupat mai
ales de treptele decăderii eroului principal și al celorlalți spre
punctul de limită, de sosire. Dar drumul regizorului, după multe
hopuri, unele trecute cu bine, altele șontâc, șontâc, altele
eludate (ca scenele cu Kent), tocmai spre final s-a poticnit zdravăn,
inventând unul sui-generis. Căci finalul lui Lear, cel adevărat,
nu e numai al lui Lear, ci este al întregii opere shakespeariene:
tulburarea atroce a ordinii existente. În piesa aceasta se găsește,
mai mult decât în altele, atâta oroare, ticăloșie, sânge și
ruină, personajele sunt atât de crude, toate forțele răului sunt
adunate la un loc, brutalitatea lui Shakespeare fiind fără margini,
într-o lume fără Dumnezeu și în care sunt pomeniți doar zeii,
ceea ce ne poate duce cu gândul că acțiunea se petrece în vremuri
imemorabile, înainte de apariția creștinismului.
Dar dincolo de toate cusururile ce se
pot arăta, distribuția e un regal de forțe tinere, care dă o
supremă satisfacție. Lear al lui Mihai Constantin are de toate:
dramatism, durere, încrâncenare aprigă, uneori puerilă, e urâcios
și gâlcevitor cât încape, e straniu de cinic și are o vitalitate
debordantă, dar nu are nici măreție, nici grandoare, iar decăderea
lui metaforică nu e zguduitoare, petrecându-se la nivel mediu,
durerea lui devenind doar... amăruie.
Dar
„dacă nema putirința geaba chichirez gâlceava”, cum zicea
Anton Pann, îi apreciez vitalitatea nestăvilită și mai ales
puterea de a sta pe scenă peste trei ore agitându-se. Asta nu
înseamnă că nu i-am urmărit cu interes și simpatie traseul pe
care l-a parcurs și poate că în spectacolele următoare i se va
atenua dezechilibrul existent, făcându-l să coboare mai adânc în
străfundurile zbuciumului sufletesc al personajului. Alături de el
se situează Marius Manole, care realizează în rolul bufonului un
personaj de prim-plan, devenit de multe ori în multe secvențe chiar
eroul spectacolului. Manole are tot ce-i trebuie pentru acest rol și
încă ceva pe deasupra: dulceață în glas, duioșie infinită,
ironie acerbă, cinism, gustul paradoxului, devenind pe măsură ce
se derulează spectacolul un apropiat al spectatorului simplu din
sală.
Alături, dar fără a rămâne „de
căruță”, Monica Davidescu (Goneril) și Raluca Aprodu (Regen)
creionează două măști ale răutății omenești feminine cu
inteligență și farmec, excelând mai ales în scenele de
sexualitate, în care regizorul se lansează cu un curaj neașteptat.
Dar răutatea cu care le înzestrează autorul este dincolo de
puterile totuși modeste ale unui actor modern, care nu se poate
lansa decât în limitele verosimilului psihologic, așa că cele
două actrițe caută și reușesc de multe ori ca cele două femei,
adevărate „hiene”, să pară umane.
Un alt personaj dificil, Edmund,
dilatat la maximum și de autor și de regizor, capătă, în
interpretarea nuanțată a lui Tudor Aaron Istodor, însușiri
malefice umane de un alt Iago. Actorul stăpânește bine atât
verbul, cât și înclinația personajului de a-și depăși condiția
de bastard, care-l împinge spre fapte inumane, având liniștea și
inteligența de a-și țese intrigile și a pune la cale complotul
împotriva tatălui său Istvan Teglas (Edgar). Acesta, un neobosit
și infatigabil maestru al mișcării, un fel de argint viu al
scenei, îi conferă celuilalt fiu al lui Gloucester o umanitate
neașteptată, acoperind cu dexteritate mai toate datele complexe ale
rolului. E de remarcat, bine decupată, excelenta scenă când
Gloucester, orb, e convins că se aruncă de pe o stâncă,
dorindu-și moartea, în mare pilotat de fiul său bun, care se
ascunde în hainele unui cerșetor.
Mai șterși, câteodată fără
aplombul necesar, probabil și din cauza tăieturilor, sunt
prezentați Kent și Gloucester, în interpretarea de altfel
actorilor Gavril Pătru și Ioan Andrei Ionescu. O siluetă notabilă
propune Lari Giorgescu în intendentul Oswald, dar spațiul nu i-a
permis să se desfășoare cum ne-am fi așteptat după excelenta
desfășurare de forțe din spectacolul lui Gigi Căciuleanu despre
Caragiale – „Dʼale noastre...”.
Am
lăsat-o la urmă pe Crina Semciuc (Cordelia), o prezență extrem de
sensibilă în alte spectacole, rodul uneia din durerile lui Lear,
pentru că și autorul și regizorul au fost extrem de zgârciți cu
ea și, de asemenea, cu rolul. Unul, autorul, omorând-o poate
inutil, la final de piesă, a adăugat încă un cadavru celor deja
existente. Celălalt, regizorul, nemaiavând date, poate, n-a mai
pus-o în valoare. Extrem de diferiți și neașteptat de duri, dar
extrem de potriviți, Silviu Mircescu și Rareș Andici în rolurile
ducilor de Cornwall și Albany, sunt două prezențe masculine
autoritare într-o lume aparent condusă de femei.
Sunt multe de spus despre acest
spectacol extrem de incitant, provocator, care ține cu tot
dinadinsul să ne arate o lume dură, violentă, unde lupta pentru
putere ia de multe ori forme neomenești exemplificate de multe ori
prin încăierări multiple violente. Maestrul de mișcare Florin
Fieroiu a avut serios de lucru, sursa violenței fiind pregnant
sexualitatea exacerbată. Rezumând, dincolo de verbul tragediei,
asistăm la lovituri de pumn și de picior, mușcături feroce,
încălecări și acuplări frenetice, salturi acrobatice în aer,
iar din cauza icnelilor, gâfâielilor, bufniturilor, a
interjecțiilor jugulate, sau a cadavrelor târâte, ni se face de
multe ori pielea de găină, ni se zburlește părul, regizorul având
ambiția să ne înfricoșeze neapărat, ca pe târgoveții de
altădată ce umpleau parterul teatrului Globe, unde Regele Lear a
avut premiera.