Recent, la Palatul Mogoșoaia, s-a jucat „Cavaleria și
construcția templului interior” (regizor: Șerban Puiu), reprezentație a piesei
„Filip și Clement” semnată de Cristian Tiberiu Popescu, distins poet, dramaturg
și eseist, autorul piesei „Mai potoliți-l pe Eminescu!”, jucată cu ani în urmă
la Teatrul Național din București.
Subiectul s-a centrat pe lupta accerbă care s-a purtat pentru
putere între monarhul Franței – Filip al IV-lea, denumit și „Cel Frumos” și
Papa Clement al V-lea. Lupta s-a soldat cu arestarea și torturarea membrilor
Ordinului Cavalerilor Templieri, acuzați de erezie, homosexualitate și corupție
și în final cu desființarea ordinului, arderea pe rug a conducătorului Jacques
de Molay și surghiunirea Papei Clement al V-lea, la Avignon.
La vremea respectivă, Europa era un spațiu unde se înfruntau, pe
de-o parte, regii și feudalii, iar pe de altă parte, regii între ei. Biserica
intervenea deseori în guvernarea statelor, iar statele de puțin timp
constituite interveneau în modul de organizare a Bisericii. Acestor rivalități
haotice, maeștrii templieri din umbră încercau să le opună ideea unei sinarhii,
adică a unei ordini sociale în care diferitele puteri, exercitându-se fiecare
în sfera sa, nu s-ar fi suprapus.
Conflictul respectiv, de acum mai bine de 700 de ani, amintește
frapant de procesele staliniste din Rusia sovietică, ce au atins punctul
culminant la sfârșitul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut. În
ambele cazuri, oamenii au fost arestați abuziv, acuzați de crime închipuite,
torturați și apoi lichidați.
Regizorul Șerban Puiu a reușit, cu o excelentă distribuție, să
dea o notă credibilă ilustrelor personaje ale timpurilor trecute, și mai ales
întâmplărilor dramatice consemnate cu lux de amănunte în istorie. Cunoscutul
actor al Teatrului Național București, Marius Bodochi, a fost un Papă
șovăielnic, care a încercat prin tot felul de vicleșuguri și manevre de culise
să se opună dorințelor abuzive ale regelui. Florin Kevorkian a relevat cu
pregnanță un rege autocrat, care nu se sfiește să calce totul în picioare,
inclusiv legi sau vechi cutume, pentru a-și duce la îndeplinire planurile
tiranice de cucerire a primordialități puterii. Sarcini destul de grele au avut
amândoi interpreții, însă le-au biruit cu succes, în fața unei asistențe
avizate.
Ion Chelaru a fost Nogaret, unul
dintre sfetnicii regelui, pe care l-a creionat cu inteligență drept un personaj
crud, fără scrupule și diprețuitor, dispus să satisfacă toate poftele și
toanele absolutiste ale monarhului. Într-un rol de o mai mică importanță pe
care eu însumi l-am jucat (medicul Papei), am încercat să dau o înfățișare
credibilă unui personaj misterios, luându-l ca model pe doctorul Șmil al lui
Ștefan cel Mare din piesa „Apus de Soare” a lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea.
În ultimă instanță, cu certitudine se poate afirma că piesa lui
Cristian Tiberiu Popescu, „Filip și Clement”, în contradicție cu defuncta
dramaturgie realist socialist encomiastă, este o pagină reușită a unui segment
sângeros de istorie europeană, rivalizând de multe ori cu succes piesa lui
Bertolt Brecht, „Galileo Galilei” și situându-se destul de lejer alături de
piesa lui T. S. Elliot „Omor în Catedrală”, considerată o capodoperă a
genului.
Candid STOICA
128 de ani
Au înflorit și s-au
scuturat salcâmii pentru a o suta douăzeci și opta oară de când Luceafărul
românesc s-a mutat în locul lui menit din cer. S-au implinit 128 de ani de când
teiul își scutură creanga de miresme peste pământul în care s-a mutat trupul de
lut al poetului.
Au încercat niște epigoni să-l închidă, cu necuprinsul geniului
său cu tot, în întunericul-debara care le ține loc de rațiune, însă n-au
reușit! Greșeala lor – spunea un cărturar om de știință român de talie
internațională –, este că au îndrăznit să muște din jarul stelei, uitând că la
ea se ajunge cu iubire doar. Orice încercare de a o atinge cu ură îl reduce pe
agresivul arogant la neantul din care s-a ivit.
Dar Eminescu trăiește! Cu fiecare zi de 15 iunie îl simțim tot
mai viu. Iar noi, românii, ne simțim tot mai mândri că prin el ne recunoaștem
frumusețea sufletului și clarul minții. Suntem fericiți că el s-a ivit în
neamul nostru și nu altundeva, că prin creația sa limba română și-a aflat
înaltă înnobilare.
La biserica ctitorită de regina Maria din Capitală, a avut loc slujba
de prohodire a lui Mihai Eminescu cel mutat în viața fără de sfârșit. Aceasta a
avut loc după încheierea obișnuitei ceremonii liturgice, fiind oficiată de
cinci preoți parohi, cu participarea unui număr semnificativ de reprezentanți
din corul Patriarhiei Române (voci cu totul minunate prin limpezime și
profunzime), însoțiți și coordonați de Protopsaltul Mihail Bucă.
Nu a constituit o întâmplare faptul că, pe lângă enoriașii
Sfintei Biserici, la eveniment au fost prezenți în număr mare oameni de arte și
carte. Aceasta intra deja în ordinea firescului. Se cuvine să amintim că acest
eveniment a fost posibil grație deschiderii pe care Părintele Gheorghe Neagoe o
manifestă față de creatorii din toate domeniile de cultură și artă, participând
frecvent la acțiuni literar-artistice – recitaluri de poezie, lansări de carte,
concerte sau vernisaje de pictură și sculptură.
După slujbă a avut loc un omagiu emoționant adus marelui poet de
scriitori și artiști. A luat cuvântul întâi Florian Laurențiu Stoica, președintele
fundației literar-istorice „Stoika”, iar în spusele sale a înflorit
lumina gândului bun sub veghea geniului tutelar. Din țara de peste Prutul
legănat de doina românească a luat cuvântul doamna ambasador Iuliana
Gorea-Costin. Profesoara Floarea Necșoiu a prezentat o comunicare
despre Eminescu și poezia religioasă, apoi au recitat din sau despre poet
actrița Doina Ghițescu, poetele Victoria Milescu, Doina Bârcă și compozitorul
interpret Marin Ghioroiu. Din îmbinarea sfântă a muzicii semnate
de Ciprian Porumbescu și versurile eminesciene din „Sara pe deal”, sopranaDana Irina Gâju a făcut să plouă peste lume cu armonii ca niște lacrimi
de ape.
Dintre prezențele poetice, menționez pe: Passionaria Stoicescu,
Ella Blue, Cornelia Violeta Popescu, Rodica Subțirelu, Eliza Roha, Ioan Rațiu,
Corneliu Zeana, Viorel Speteanu, Florin Grigoriu, editorul Nicolae
Roșu Carpen și sculptorul Constantin Sinescu – realizatorul unui foarte reușit
bust al lui Eminescu, care-și așteaptă turnarea în bronz și plasarea în spațiul
public.
Privind cu pioasă admirație pictura de pe zidurile bisericii cu
hramul „Sfânta Maria – Miron Patriarhul”, nu m-aș mira deloc să aud, coborând
dintre sfinții aureolați cu raze de lumină, vocea de taină a poetului-Luceafăr:
„Cum n-oi mai fi pribeag / De-acum înainte / M-or troieni cu drag / Aduceri
aminte”. Noi suntem astăzi purtătorii aducerii aminte: a fost odată pe pământul
nostru binecuvântat un poet ca niciun altul de frumos la chip, la suflet, la
gând, la cuvânt. Numele lui a fost Mihai Eminescu.
Paula ROMANESCU
