Teatrul
Național reia un spectacol-mamut, de peste trei ore și jumătate, care vorbește
în termeni duri despre o criză similară din secolul trecut, în care oamenii
sunt aduși la o stare lamentabilă de lașitate din cauza sărăciei.
Iată
unul din paradoxurile României de azi: Vizita bătrânei doamne,
cu titlul original Der Besuch von alten Dame, considerată cea mai
importantă operă a elvețianului Friedrich Durrenmatt, a avut premiera mondială în 1956 și de atunci a
străbătut glorios mapamondul, fiind jucată pe mai toate scenele mari ale lumii.
A avut parte și de o ecranizare celebră în 1964, cu două staruri
internaționale: Ingrid Bergman și Anthony Quinn (în care marele actor apare pe
generic și în postura de producător).
În
anul 1963, într-un moment de liberalizare politică a regimului comunist,
Teatrul Național s-a bucurat de un excelent spectacol, în regia lui Mony
Ghelerter, cu Aura Buzescu și Jules Cazaban în rolurile principale (ulterior au
jucat și Elvira Godeanu și Matei Alexandru). Ca să glumim, s-ar putea spune că
recentul spectacol e un remake al celui de acum 52 de ani.
Milionara
Klara Zachanassian, întorcându-se după 30 de ani în orașul natal, de unde
fusese alungată și unde, în tinerețe, trăise o mare poveste de dragoste, promite
locuitorilor, ajunși la limita supraviețuirii după criza care a urmat celui
de-al Doilea Război Mondial, că-i va ajuta oferindu-le un miliard în schimbul
vieții bărbatului care a necinstit-o și trădat-o în tinerețe.
Iată
pe scurt rezumatul celebrei piese, veche de peste 50 de ani. Alexander Morfov,
care după succesul spectacolului „Exilații“ de acum trei ani (jucat și la
Teatrul Național), e o vedetă internațională (folosind traducerea Mașei
Dinescu), realizează, împreună cu scenograful Alex Toromanov, un spectacol
amplu, spectaculos, chiar senzațional, cu o desfășurare de forțe remarcabile,
unde se joacă în forță, se cântă ca la operă și se dansează ca în spectacolele
de televiziune.
Folosind
o adaptare în care protagoniștii sunt ușor întineriți și schimbând data
revenirii eroinei (după 30 de ani), tăind replica în care ea (Klara) declară că
tot corpul îi este străbătut de proteze, regizorul, după exemplul distribuirii
lui Ingrid Bergman, în celebrul de acum film, „Vizita“, (produs de Anthony
Quinn) a dorit cu tot dinadinsul ca eroina să fie o divă și a distribuit-o în
rolul titular pe Maia Morgenstern. Actrița reușește de multe ori să creeze
scene de mare tensiune, ca cea din catedrală, când îi demască pe preot și
profesor, strigându-și violent durerea de a fi fost alungată din oraș și
nevoită, ca să poată supraviețui, să se prostitueze, făcând zob cu o singură
mișcare a mâinii câteva bănci solide. De multe ori mi s-a părut că a luat mult
prea ușor rolul, lăsându-i greaua sarcină de a duce toată piesa, colegului său
Mircea Rusu în dificilul rol al lui Alfred III (pe care regizorul și-a luat
libertatea să-l numească Alfred Miller), ceea ce actorul reușește pe deplin.
Mircea Rusu este, pe rând, timorat, umil, bulversat de formidabila ascensiune a
iubitei din tinerețe, vrând cu tot dinadinsul să șteargă gestul de a o fi
respins atunci, scuzându-se mereu și sperând într-o minune ca ea să fi uitat
purtarea lui. Cred că e o realizare solidă în palmaresul actorului care a
părăsit pe moment scena Naționalului, obligat de o lege neroadă, să se dedice
profesoratului.
Piesei
dure, acide, cu replici scrâșnite, plină câteodată de umor absurd, regizorul îi
contrapune o viziune mai cuminte, senină și uneori prea realistă, aproape
filmică, creând și inventând noi scene diurne, care câteodată parazitează scene
importante.
În
primul act se joacă atât de realist așteptarea trenului cu care trebuie să
sosească „bătrâna doamnă“. Atât de exactă este agitația notabilităților și a
personalului gării (era să scriu, a „ceferiștilor“ gulenezi), atâtea zgomote și
fluierături se aud amplificate, încât atunci când se bagă și fum, vrând desigur
să imite aburul locomotivei, pe moment te aștepți să apară chiar… aceasta! În
locul ei însă apare anonim Doamna care are de străbătut vijelios o distanță
apreciabilă ca să ajungă în centrul scenei.
Și,
dacă în prima parte spectatorul e încântat de realismul pe care-l dezvoltă
regizorul, în partea a doua a spectacolului, el rămâne mut când eroul dispare
neașteptat, inexplicabil, ca în filmele științifico-fantastice.
Nu
mă pot abține să nu remarc, ca o curiozitate, că pentru vârsta pe care piesa o
cerea inițial protagoniștilor, în Teatrul Național există doi mari actori care
ar fi acoperit perfect rolurile: Sanda Toma și Damian Crâșmaru. Asta fără să
știrbesc cu nimic realizările remarcabile ale celor doi protagoniști.
De
asemenea, nu pot decât să-i felicit pe cei responsabili pentru excelentul și
interesantul program de sală.
