Renunţăm
la radio, în epoca televiziunii şi a internetului, cum ne îndeamnă câţiva snobi
ai mijloacelor de comunicare în masă? E ca şi cum am renunţa la auz de dragul văzului
şi la echilibru de dragul mirosului sau al gustului, uitând că fiecare cale de
acces a realului spre noi îşi are rostul ei. Radioul cultivă apropierea şi
imaginaţia, dar asta, fireşte, numai în măsura în care realizatorii înşişi sunt
oameni ai apropierii şi ai imaginaţiei. Apropierea priveşte atât spaţiul fizic
(distanţa reală dintre emiţător şi receptor se calculează adunând centimetrii
de la gura vorbitorului până la microfonul lui cu centimetrii dintre aparatul
de radio şi urechea ascultătorului), cât şi spaţiul psihologic.
Spaţiul
fizic al radiogeniei propriu-zise nu depăşeşte, de regulă, 100–120 cm. Două
exemple ilustrative dintr-o aceeaşi emisiune cu vocea lui Nicolae Steinhardt
citindu-şi, în serial, propriile scrieri (înregistrarea se păstrează în
Fonoteca de Aur a radioului public, alături de vocile lui Nicolae Iorga, Mihail
Sadoveanu, Lev Tolstoi, J. D. Salinger intervievat de Catinca Ralea, Geo Bogza,
George Enescu şi a multor altor celebrităţi culturale). Un experiment
radiofonic neintenţionat a avut loc recent la Radio România Cultural: într-o
primă ipostază, înregistrarea radiofonică a vocii lui Nicolae Steinhardt a fost
redată mediat, respectiv s-a prezentat vocea lui audiată într-un club şi a fost
comentată tot acolo, radioul mulţumindu-se cu un fel de „sunet furat“ de la o
distanţă nepermis de mare, cu unele zgomote de fond ce încărcau inutil şi
stânjenitor recepţia. În continuare, în aceeaşi emisiune (felicitări
redactorului care a simţit acut nevoia revenirii la specificul radiofonic!),
vocea aceluiaşi Nicolae Steinhardt, limpede, curată, înregistrată impecabil, a
fost transmisă, de aproape, radioascultătorului vizat. Vorbirea de aproape
poate emoţiona; cea mediată plictiseşte sau chiar enervează. Subconştientul
oricărui radioascultător observă: „Mesajul acesta nu-i pentru mine!“ şi
procedează în consecinţă.
Apropierea
psihologică (extrem de importantă) are în vedere nevoile şi interesele
radioascultătorilor, fie că aceştia sunt sau nu conştienţi de ele. Şoferul
caută posturile de radio care transmit muzică (ascultătorul preferă melodia,
armonia) sau umor (nenorocirile, pe care se pedalează mult prea mult în media,
încrâncenările, tonul grav, seriozitatea excesivă, ca şi etalarea savantă de
opinii şi cunoştinţe – îi repugnă).
În
ce priveşte imaginaţia, poveştile, basmele transmise la radio, „Noapte bună,
copii!“ îi ajută pe cei mici să-şi fabrice, în gând, varianta proprie de
„desene animate“, iar pe cei mari să-şi reevalueze sau măcar să nu-şi dezmintă
copilăria.
Susţinătorii
biodiversităţii culturale împart mediile în calde şi reci, fiecare tip de
mass-media având roluri şi rosturi bine definite. McLuhan credea chiar că nu
conţinutul comunicării, ci „mediul este mesajul“ – afirmaţie considerată de
urmaşi un pic exagerată (ca s-o tempereze, aceştia au reformulat-o hazliu:
„mediul este masajul“).
Vedeta
la radio este însă vocea umană. Timbrul ei plăcut, căldura şi tonul încurajator
al rostirii se resimt ca o apropiere prietenească gata să aline sau chiar să
vindece. Vorbitori de tipul celor care pot fi văzuţi la Londra, în Speakers
Corner din Hyde Parc, unde fiecare vorbitor îşi aduce de acasă piedestalul, mai
mare sau mai mic, se suie pe el şi spune cu glas tare tot ce ştie, tot ce-l
doare – la radio nu i-ar putea reţine lângă ei nici pe cei din cale afară de
curioşi sau iubitori de bârfe. De celălalt radio, prietenos şi inteligent,
magicianul imaginaţiei, al armoniei, calmului şi umorului este, însă, mare
nevoie. Lui şi numai lui îi urăm, la cumpăna dintre ani: „Tinereţe fără bătrâneţe“.
Adică profesionişti apropiaţi şi imaginativi!
