În sfârşit un film
românesc amuzant şi amărui în esenţă, dar nu suficient încât să trezească râsul în hohote.
Conectaţi pe Facebook sau la pas prin oraş, imposibil să nu vă fi intersectat cu
materialele de promovare ale filmului Despre oameni şi melci. Fie că aţi întâlnit melcul pe
trecerile de pietoni din centrul Bucureştiului, defilarea maşinilor Aro sau
panourile publicitare care anunţă filmul în cinematografe, un lucru este sigur:
avem de-a face cu una dintre cele mai intense campanii de promovare! Fără
îndoială că filmul promite (şi deja confirmă) succes de public. Are suficiente
ingrediente care să îl susţină: de la Monica
Bârlădeanu şi Andi Vasluianu la Dorel Vişan, de la entuziasmul vădit
exprimat după 1989, până la povestea angajaţilor uzinei Aro din Câmpulung
Muscel, de la imaginea directorului dornic să scoată bani repede şi uşor, până
la planul de salvare gândit de unul dintre muncitori (şef de sindicat), filmul
lui Tudor Giurgiu e amuzant şi
antrenant, propune o nouă viziune şi perspectivă a istoriei recente.
Acţiunea se petrece în 1992, la Câmpulung
Muscel, acolo unde, în mai puţin de o săptămână, fabrica de maşini Aro urmează
a fi privatizată şi transformată într-o crescătorie de melci. Din cei 3.000 de
angajaţi, doar 300 urmează să rămână în câmpul muncii. Scenariul semnat de Ionuţ Teianu a pornit de la o ştire
publicată de agenţiile de presă, apoi a prins forma poveştii într-o perioadă
mult mai naivă, aceea a anilor ’90, atunci când alte evenimente păreau să
acapareze atenţia românilor săturaţi de comunism – concertul lui Michael
Jackson e unul dintre elementele care focalizase întreaga atenţie a oamenilor.
O situaţie tragicomică despre începuturile capitalismului românesc, o comedie
nu banală, dar nici sclipitoare, mai degrabă naivă, cu multe glume uşoare
despre primii ani, când, scăpaţi de comunism, românii credeau că respiră alt
aer şi simt altfel libertatea. Oameni care visau să schimbe cu uşurinţă situaţia
generală, care aveau puterea şi îndrăzneau să spere că lucrurile pot fi simplu
de îndreptat. Pe de altă parte, este unul dintre pariurile ambiţioase ale
producătorului şi distribuitorului de film în ceea ce priveşte filmul românesc
demn să salveze imaginea cinematografiei naţionale – gri, depresivă, puternic
ancorată în comunism. Primul week-end a fost unul de-a dreptul spectaculos:
peste 13.000 de intrări, un record pentru România şi publicul de cinema devenit
din ce în ce mai pretenţios şi comod.
Filmul are umor şi urmăreşte personaje
construite clasic – oameni normali, cu vise măreţe: de la George, căruia i s-ar
fi potrivit mai degrabă Gică, având în vedere istoricul personal (un Andi
Vasluianu cinstit, intuitiv, şmecheraş), în rolul şefului de sindicat, cel care
mobilizează o întreagă fabrică spre Bucureşti pentru donarea de spermă, cu slăbiciunile
sale pentru femei, în ciuda familiei şi responsabilităţii aferente, depăşit
uneori de situaţie, care se ambiţionează să ducă până la capăt planurile sale.
Nici Manuela (interpretată de Monica Bârlădeanu) nu e deloc mai prejos: dovedeşte
deopotrivă candoare, sensibilitate, sinceritate – un personaj umanizat, cu slăbiciunile
de rigoare ale unei tinere care visează să plece din ţară, sperând astfel să-şi
facă un rost în viaţă. Desigur că străluceşte în comparaţie cu francezul
Olivier, fiul celui care conduce celebra tranzacţie a uzinei – un personaj slab
şi fără o motivaţie convingătoare, cu un rol de umplutură – pe care figura îl ajută substanţial în întreaga construcţie.
Pe de altă parte, Dorel Vişan interpretează clasicul rol de lichea, practic de
neclintit de la planul său machiavelic, fără a fi pedepsit în vreun fel. Scapă
basma curată şi se amuză copios pe seama angajaţilor mobilizaţi de entuziastul şef
de sindicat. Nici Andreea Bibiri în
rolul soţiei lui George nu e deloc mai prejos: cu o construcţie liniară, un
personaj limitat şi exasperat de atitudinea soţului, ea va fi cireaşa de pe
tort a întregii construcţii. Adevărat, Despre
oameni şi melci are o galerie impresionantă de personaje: nici cuplul Ovidiu Crişan – Alina Berzunţeanu nu e deloc de neglijat, cu glumele clasice ale
unei familii limitate şi modeste („astă
seară lucrezi pentru export?“).
Cu siguranţă, publicul adunat la
cinematograf pentru a vedea filmul nu s-a simţit lezat în niciun fel de glumele
ieftine şi mărunte. Un spectator pretenţios, care pretinde mai mult de la un
film şi îşi doreşte să iasă din sală cu un sentiment de trăire intensă nu va fi
pe deplin mulţumit. Desigur, meritul este colosal, iar faptul că un film
românesc mobilizează în sfârşit atâţia oameni nu e deloc de neglijat. Într-o
perioadă în care românii continuă să asalteze sălile de teatru şi mai puţin pe
cele de cinema, jos pălăria în faţa echipei filmului Despre oameni şi melci. Un lucru este cert: atunci când bugetele de
distribuţie şi promovare vor reprezenta măcar 5% din cel de producţie, vom
putea vorbi de campanii insistente, care să ajungă la public. În fond, cităm
din clasici: it’s all about the money!