Realitatea este o generalitate care stă în
faţă ca un zid şi de care se izbeşte unicitatea individualităţii ori de câte
ori, şi aceasta se întâmplă des, limitează alte fenomene de limită, pulsiunile,
aflate la graniţa dintre corp şi suflet. Izbiturile produc traume, adică seisme
în construcţia mentală care se prăbuşeşte sau rezistă, în funcţie de rezilienţa
materialului de construcţie. Zgârie-norii se înclină în momentele cutremurului,
dar revin imediat după încetarea acestuia la poziţia iniţială. Despre acest
important fenomen natural, căruia i se supune şi eşafodajul psihic, ne scrie în
atât de convingătoarea sa carte TRAITÉ
DE RÉSILIENCE ASSISTÉE, dl prof. dr.
Şerban Ionescu de la
Universitatea Paris & Saint Denis.
Prima parte a cărţii se referă la probleme
generale şi începe cu un capitol unde se delimitează domeniul rezilienţei
asistate cu primele sale programe şi caracteristicile unei noi maniere de
intervenţie. Ţintele sunt, printre altele: structurarea rezilienţei în condiţii
de sănătate şi antrenarea competenţelor care împiedică revenirea problemelor •
ca întotdeauna, deprinderile vizează formarea la vârste tinere • centrându-se
pe emoţii, cognitiv, pe trăsăturile şi comportamentele pozitive, rezilienţa
urmăreşte îmbunătăţirea calităţii vieţii şi ia poziţie în favoarea persoanei •
oferirea de suport familiei şi copiilor, susţinând că toţi aceştia pot reuşi,
dacă întâlnesc structuri educaţionale adecvate • urmărirea abilitării grupurilor care se
dovedesc inapte prin identificarea şi utilizarea resurselor comunităţii •
valorificarea diferenţelor culturale.
Cum rezilienţa mentală constituie o
proprietate a substanţei spirituale, este firesc să fie analizată în comparaţie
cu psihoterapia. Autorul discută o variantă pe care o numeşte „psihoterapie
bazată pe forţele persoanei.“ În esenţă, acest tip de intervenţie psihologică
se bazează pe simbioza dintre doctrinele cognitive, familiale şi psihanalitice.
Oprindu-ne la acestea din urmă şi încercând o detaliere transductivă, putem
vorbi de mobilizarea unor funcţii ale Eului care-l întăresc, de reducerea unor
influenţe psihodinamice ale cenzurii Supraeului, dar şi de armonizarea unor
homeostazii ale Sinelui. Cât priveşte terapia familială, este citat Rutter,
care formulează mai multe constatări deduse din cercetările de rezilienţă şi
anume: • terapia familială identifică, asemenea rezilienţei, factori de
protecţie multipli • răspunsurile copiilor la stresul psihosocial, familial şi
la adversităţi sunt diferite • forţele infauste pot afecta familia în mod
global sau parţial, pe toţi membrii săi sau numai pe unii dintre ei luaţi
izolat • persistenţa în timp a efectelor adversităţii este asigurată de
reacţiile în lanţ • acestea pot fi negative sau pozitive condiţionând
evenimentele de răscruce (turnură) • elaborarea cognitivă şi afectivă a
evenimentelor întâmplate, constând în atribuirea de sens a situaţiilor trăite,
joacă rol în dezvoltarea rezilienţei.
Dat fiind că rezilienţa este un „consens
moale“, un concept greu de formalizat, autorul ne oferă o paradigmă
interpretativă, schematizată sub forma strategiilor persoanelor care „ies din
încurcătură“. Figura este o cruce cu patru braţe egale având înscrise la
extremităţile verticale rezilienţa şi la cele orizontale rezistenţa. Ultima se
diferenţiază de rezilienţă prin faptul că persoana face toate eforturile ca să
rămână neschimbată, egală cu ea însăşi, în timp ce în al doilea caz intră în
discuţie angajarea într-o traiectorie neaşteptată pentru ea şi pentru ceilalţi.
Opusul rezistenţei ar fi desistenţa, prin care se desemnează tendinţa persoanei
de a dezinvesti o parte din potenţialul său de unicitate şi de a renunţa la mai
multe surse developmentale. Pe de altă parte, dezilientul diferă antinomic de
rezilient prin faptul că ajunge să conceapă orice relaţie interumană ca mod de
supunere şi de aservire, abandonând şi abandonându-se în renunţarea la orice
iniţiativă psihosocială de a parcurge un traseu orientat identitar. Prezervarea
acesteia presupune, în rezilienţa asistată, abilitarea următoarelor
caracteristici esenţiale: • permisiunea, pentru persoana în dificultate de a-şi
exprima într-un mod socialmente acceptabil ansamblul emoţiilor sale • menţinerea la dispoziţia persoanei întregul său timp trăit, chiar dacă acesta
este redus la inactivitate • evitarea oricărei impuneri identitare • oferirea
unui cadru în care persoana să nu se perceapă ca o victimă • crearea de „spaţiu
vital“ pentru iniţiativa persoanei.
După parcurgerea capitolului consacrat Evaluării rezilienţei, ajungem la un
subiect mai puţin familiar, dar care demonstrează „adicţia“ spiritului francez
pentru universul cultural, intitulat: Practica
scrisului şi rezilienţa. Sunt descrise două tipuri de literatură:
literatura de sine şi literatura-remediu, între care noi am insera o a treia
specie, literatura despre sine. Literatura de sine este polimorfă, alcătuită
din carnete, fragmente, note, corespondenţe, jurnale, memorii, povestiri. Este
un proiect de dezvăluire a Eului în mijlocul experienţelor trăite. Cel care ia
în mână condeiul despătureşte întreaga stofă a zilelor şi toate pliurile
existenţei. În Franţa şi în alte ţări sunt organizate ateliere de scriitură
care îşi propun să lucreze asupra creativităţii, astfel încât se poate vorbi de
o cură de imaginaţie. Se deschide o uşă care conduce spre camerele întunecoase
ale umbrei. Dorinţa de autobiografie este foarte răspândită, în special la
amatori. În lupta împotriva uitării şi pentru asigurarea unei permanenţe a
unicităţii persoanei, ţinerea unui jurnal este emblematică. Privitor la
scrisul-remediu, cu cât gradul de expresivitate este mai ridicat, cu atât
greutatea factorilor de risc scade, traducerea în cuvinte a emoţiilor şi
sentimentelor alimentând instaurarea procesului de rezilienţă. Există
scriere-remediu în maladiile somatice (Montaigne cu litiaza sa, Bernhard cu
tuberculoza şi Zorn cu cancerul). Aceste autobiografii ne informează din
interior asupra modalităţilor de apărare împotriva maladiei, scriitura
colmatând „fisura“ narcisică. Interesantă este legătura dintre scris şi nucleul
melancolic. Analiza psihodinamică a motivaţiei pentru scris scoate în evidenţă
faptul că aceasta are la bază instalarea convalescenţei după o stare de doliu
când se încearcă restaurarea prin creaţie a ruinelor sau pierderilor
interioare. Venind dintr-o direcţie apropiată, confirmăm şi noi această teorie,
în urma unui studiu publicat asupra resorturilor compoziţiei la adolescenţi.
În partea a doua a cărţii se enumeră
situaţiile de adversitate care implică mecanisme reziliente. Acestea sunt:
maltratarea în copilărie, existenţa de tulburări mentale şi deficienţe
intelectuale, tentative suicidare şi adicţia la substanţe psihoactive.
Ne oprim mai mult asupra capitolului:
rezilienţa asistată în slujba unei bune îmbătrâniri. Aici se prezintă modelul de optimizare selectivă cu
compensare propus de Baltes care aplică trei metastrategii benefice.
Acestea sunt: selecţia, optimizarea şi compensarea. Selecţia presupune o
reducere, deliberată sau nu, a numărului de obiective vizate sau de acte
practicate. Optimizarea constă în a reface strategiile anterioare pentru a
atinge un număr restrâns de obiective şi a excela într-un domeniu de activitate
ales. Compensarea se raportează la utilizarea strategiilor alternative care
permit atingerea scopurilor în situaţii în care cele obişnuite eşuează.
Se mai prescriu câteva reţete eficace: •
derularea unei retrospective a vieţii pentru a trage învăţăminte din trecut •
absolvirea şi iertarea • anticiparea pozitivă a viitorului • ancorarea în
prezent pentru a trăi aici şi acum • meditaţia • privilegierea experienţei
optimale.
Partea a treia se referă la traumatismele
colective. Ele sunt mari catastrofe, şomajul, genocidul şi teroarea sub
dictatură. Încheind lucrarea, acest din urmă capitol intitulat Rezilienţa în situaţii de dictatură aruncă
o lumină crudă asupra dramelor noastre naţionale: „Fenomenul Piteşti“,
„Deportările în Bărăgan“ ş.a.
Vă întrebaţi poate de ce şi-a găsit locul
aici o carte publicată la Paris în limba franceză. Mai întâi, pentru că autorul
este un eminent medic român care şi-a păstrat locul în spaţiul în care a
evoluat cea mai mare parte a vieţii şi unde revine foarte des, având rezidenţa în
occident numai pentru că acesta îi oferă un teren propice pentru cercetare. Cel
de-al doilea argument este că, până la eventualitatea unei traduceri, oferim
cititorilor noştri posibilitatea luării contactului cu idei şi concepte noi şi
valoroase, conţinute într-un discurs intelectual de excepţie.
