Aproape că era o tradiţie ca, printre marii
colecţionari de artă ai Românei, îndeosebi în perioada interbelică, să aflăm
numele unor medici cunoscuţi. Locuinţele unora, prin donaţii făcute statului,
în absenţa moştenitorilor direcţi, au devenit case-muzeu, adăpostind în general
picturi, sculpturi, piese de mobilier, care aveau să îmbogăţească patrimoniul
naţional, aducând în prezentul efemer parfumul vremurilor trecute. De această
comoară de bun-gust şi frumuseţe putea să se bucure oricine. Dar şi alţi colecţionari-medici
au făcut valoroase donaţii din colecţiile lor de pictură – opere adunate adesea
decenii la rând – muzeelor din întreaga ţară. Şi mă feresc de exemple, deloc puţine,
pentru ca nu cumva, prin omisiune, să rănesc simţămintele nobile şi altruiste
ale unor donatori necitaţi. Tânărul coleg care citeşte aceste rânduri iubeşte
la rândul său şi admiră harul artistului de a concretiza idei şi sentimente în
forme şi culori, părându-i-se că ar putea fi cuprins la un moment dat de dorinţa
de a le avea şi strânge în apartamentul său, va gândi inevitabil: de unde bani
– arta costă – când resursele medicului sunt precare, iar priorităţile în
repartizarea acestora sunt cu totul altele decât cele pentru o investiţie în
pictură ori sculptură? Cunosc, din ani mult mai negri decât cei pe care îi străbatem
acum, medici care au fost dispuşi la sacrificiul împărţirii bugetului familial
astfel încât să rămână ceva şi pentru o lucrare de artă. Dar banii nu
constituie condiţia sine qua non
pentru a deveni, treptat, un colecţionar: e necesar să te instruieşti prin
lecturi, prin frecventarea muzeelor şi a expoziţiilor, a atelierelor pictorilor
– aceştia devin nu rareori buni prieteni ai medicilor (istoria artelor îi menţionează
frecvent) – prin învăţarea ştiinţei de a colecţiona opere de artă. E un drum
lung, adesea cât o viaţă, nu mulţi se încumetă să-l parcurgă, dar plin de
satisfacţii sufleteşti şi intelectuale.
Mă gândeam
la cele de mai sus în timp ce răsfoiam filele cu impecabile reproduceri color
ale unui superb album, el însuşi operă de artă prin realizarea tipografică,
intitulat Viaţa ca labirint, arta ca speranţă, apărut la Iaşi, la începutul lui 2013 (ed. Art XXI). Autor, prof. dr. Adrian Aldea, de la UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi, medic-scriitor
(memorialist şi romancier), dar şi mare iubitor şi colecţionar, îndeosebi de
picturi şi sculpturi, creaţii ale unor maeştri români de ieri şi de astăzi. Mi
se pare necesar şi important a cita, cvasiprefaţator, câteva rânduri semnate de
criticul de artă Valentin Ciucă: „În planul apetenţei de a colecţiona opere de
artă, disponibilitatea sa (a autorului, n.n.) se îndreaptă cu predilecţie către
artiştii importanţi ai României. Pe unii i-a cunoscut direct, prin vizite cu
predilecţie în atelierele ieşene sau din Bucureşti, unde a zăbovit ceasuri în şir
la un pahar de vin, filosofând liberi despre nimic şi despre tot. Un nou tablou
de Traian Brădean, fie ulei pe pânză sau desen, o nouă lucrare a doamnei Angela
Pop Brădean, fiica celebrului Nicolae Popa, Constantin Piliuţă, Ion Irimescu,
Dan Hatmanu sau alţi artişti mai tineri din spaţiul ieşean sau nu numai au
configurat o formă de respect faţă de potenţialul creator al artiştilor români.
A locui în acest select mediu, a dialoga tăcut cu formele efilate imaginate de
Ion Irimescu, a pătrunde spiritul profund al acestor himere echivalează pentru
colecţionar cu împlinirea unui vis. Ideea de a dona o parte din lucrări pentru
constituirea unei noi colecţii de artă la Iaşi onorează oraşul atâtor valori
care au trecut din timp în durată“.
Albumul începe cu o retrospectivă
autobiografică, în stilul vioi cunoscut al autorului cărţii „Medicinist în
târgul Ieşilor“. Întâmplările cronologic relatate pot fi, pentru tânărul la
care m-am referit, nu numai instructive pentru felul în care un tânăr ambiţios şi
muncitor, străbătând furtuna „luptei de clasă“ şi a discriminării fiilor de
intelectuali în anii comunismului primitiv (tatăl fusese un reputat avocat
ploieştean), păstrându-şi optimismul şi speranţa în mai bine, reuşeşte să-şi
construiască o carieră, ci şi un „manual“ pentru cel care ipotetic ar dori să
devină colecţionar. Tânărul Adrian Aldea îşi aminteşte de pictorii de care s-a
apropiat, legând cu mulţi dintre aceştia prietenie, de unii colecţionari
întâlniţi şi de patima acestora, demnă de admiraţie şi de respect, de lecţiile
pe care şi le-a însuşit frecventându-i. Scrie, de asemenea, despre valoarea
operelor de artă şi fluctuaţia cotelor unora sau altora dintre artişti, uneori
conjunctural crescute, alteori temporar scăzute, despre licitaţii şi
inevitabilele primejdii ale falsurilor în artă.
Dar majoritatea paginilor albumului reproduc
lucrări din „Colecţia Adrian Aldea“, semnate şi de alţi maeştri, necuprinşi în
exemplificările criticului V. Ciucă. Priveşti şi nu te mai saturi privind
reproduceri după lucrări de Ressu, Dărăscu, Mutzner, Jean Cosmovici, Lucian
Grigorescu, Şt. Popescu, Iser, Ciucurencu, H. Catargi, Băncilă, Adam Bălţatu,
chiar Corneliu Baba, Artachino, Aurel Băeşu, Ghiaţă, Rudolf Schweitzer Cumpăna,
Steriadi, Rodica Maniu, Vânătoru sau câţiva contemporani nouă – Musceleanu,
Piliuţă, Bălaşa, Dan Hatmanu, Traian Brădean şi Angela Popa Brădean (cele mai
multe, constituind prin însumare aproape un „album în album“ de opere
reproduse, mai toate de primă mână), desene de Marcel Chirnoagă, multe uleiuri
semnate Mihai Cămăruţ. Între reproduceri – fragmente de texte critice (Ion
Frunzetti, Mircea Deac, Valentin Ciucă etc.) sau doar opinii ale autorului,
îndreptăţit la acestea după atâţia ani de „practică“, cu referire la: Traian Brădean
(„Valoare şi perenitate“), Dan Hatmanu („Un ludic spiritual“) ş.a.
La capitolul de sculpturi, lucrări (de mai
mici sau de mai mari dimensiuni) de: Corneliu Medrea, Miliţa Petraşcu, Boris
Caragea, Ion Irimescu, Gh. Coman, despre care Adrian Aldea scrie şi un
pertinent studiu – „Memoria formelor“.
„Albumul de artă realizat acum de Adrian
Aldea – mai scrie criticul Valentin Ciucă – are sensul unui gest de gratitudine
faţă de valorile perene ale trecutului şi de încrederea în potenţialul creator
al unui neam dăruit cu har, parte indisputabilă a culturii europene de ieri şi
de astăzi.“ O părere la care subscriem.
