Epoca de Aur a cinematografului mut:
alb-negru, emoţionant, delicat
Începuturile cinematografiei au o poezie şi o
emoţie cu totul aparte, cum de altfel fiecare trecere într-un alt capitol al
existenţei şi manifestării sale constituie o nouă etapă, un pas înainte, nevoia
continuă de a te redefini. Mai greu în zilele noastre să ai răbdarea necesară
pentru vizionarea unui film mut. Ce reuşeşte Michel Hazanavicius prin filmul său The Artist este unul dintre cele mai frumoase
poeme în imagini, plin de graţie şi compasiune, demonstrând nevoia de
schimbare, care a funcţionat de când e lumea. Regizorul se concentrează asupra
unuia dintre cei mai cunoscuţi actori de teatru mut – George Valentin –
interpretat cu o eleganţă aparte de Jean
Dujardin (o frumoasă trimitere, de altfel, la binecunoscutul Rudolf
Valentino), schiţând în acest mod destinul tragic al starurilor de cinema mut
odată cu trecerea la sonor. Un moment decisiv/culminant pentru cinematografie,
atunci când spectatorii aveau posibilitatea să vadă altfel filmele, dar mai
ales să cunoască şi să descopere figuri noi ce urmau să facă istorie.
Un film mut, alb-negru, realizat în anii
2000 poate suna academic sau de-a dreptul nebunesc. Asta ca să nu uit de reacţia
publicului irlandez – după vizionarea filmului mai mulţi spectatori s-au întors
la casa de bilete pentru a-şi cere banii înapoi, neştiind că au plătit pentru un
film alb-negru şi mut pe deasupra! Da, acest gen de reacţii sunt într-adevăr
extrem de periculoase atunci când vine vorba de audienţă. Dar, cu toate
riscurile asumate, Artistul este o
poveste care readuce în prim-plan pionieratul în ale sonorului, dramele stârnite
în rândul actorilor, nevoia de reinventare a sinelui, precum şi adaptarea la
noile cerinţe ale pieţei.
Artistuleste o frumoasă meditaţie cu trimiteri spre opere cinematografice celebre,
realizat de un om cu adevărat pasionat de film, care îşi dă întreaga măsură în
realizarea fiecărei secvenţe. Iar mai presus de orice, nu doar regizoral
vorbind, dar analizând prestaţia actorilor, înţelegi de abia acum cât de
exagerat trebuia să fie jocul acestora spre a trece dincolo de ecran, spre a ficitiţi. Mai mult de atât,
Hazanavicius aduce un omagiu clasicilor, stilului hollywoodian încărcat de
splendoare şi miraj, iar maniera regizorală contribuie la realism şi
autenticitate prin elemente discrete, subtile, energice, prin muzică şi valuri
de emoţii. Doar câteva elemente care vă vor stârni curiozitatea: introducerea
temei muzicale din Vertigo-ul
hitchcockian (la suprapunerea imaginii lui George peste celebrul frac dus la
amanet şi expus în vitrină), precum şi stilul montajului secvenţelor de familie
ce trimit direct spre Cetăţeanul Kane
al lui Orson Welles, elementele din tablourile lui Magritte (demonstraţia de
dans a lui Peppy Miller de pe platoul de filmare, detaliul de picioare elegante
care dansează vioi), cum de altfel scena de la micul dejun în care George
comunică extrem de bine cu Jack Russell terrierul pare ruptă din filmele lui
Charlie Chaplin – frişca de pe nasul lui George şi jocul căţelului fac deliciul
secvenţei.
Elementele tragice nu lipsesc: George e
abandonat de studioul de film în favoarea figurilor noi şi mai ales a începătoarei
Peppy Miller (care, spre ironia sorţii, s-a apucat de cinema în speranţa că vor
juca împreună). Astfel se declanşează drama: cu greu accepţi respingerea şi căderea
bruscă în umbră şi anonimat. Ca dovadă, în ciuda faptului că se ambiţionează să
facă în continuare film, ceea ce regizează, produce, interpretează continuă să
rămână cu mult în urma noii tehnologii. Iar simpla coincidenţă a datelor de
lansare (atât pentru filmul sonor, cât şi pentru filmul său) demonstrează, în
fond, cum anumite lucruri, să le numim detalii într-ale distribuţiei de film,
sunt legi nescrise încă de la începuturile cinematografiei. Desigur că noutatea
stârneşte mai mult interes, bineînţeles că adună mult mai mulţi spectatori, iar
drama celui care odinioară cucerea publicul prin zâmbetul său mut dar larg şi
strălucitor se adânceşte.
Hazanavicius
radiografiază cu emoţie şi melancolie permanenta şi necesara nevoie de
reinventare a cinematografiei spre a oferi publicului noutatea, spre a-l ţine
aproape. Odată ce sonorul ameninţă lumea filmului mut, regizorul introduce câteva
elemente în coloana sonoră care vor accentua de fapt panica şi coşmarurile lui
George. Zgomotul paharului, lătratul câinelui, râsul teriiant al dansatoarei
sunt elemente care accentuează drama fostei legende. Iar Hazanavicius se foloseşte
de fapt de limbajul filmului sonor pentru a puncta dramatismul.
Câştigător
al premiului pentru cel mai bun actor la Cannes 2011, cu trei nominalizări
transformate în premii la Globurile de Aur şi cu zece nominalizări la Oscaruri,Artistul face senzaţie. Şi este, cu
adevărat, unul dintre filmele speciale ce demonstrează cu eleganţă dragostea
pentru cinema.