Cu
ocazia deţinerii, pentru şase luni, a preşedinţiei Uniunii Europene de către
Spania, Institutul Cervantes a iniţiat, în primăvara lui 2010, Festivalul
Flamenco, reiterat apoi timp de doi ani, eveniment ce a avut un mare răsunet
atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău, câştigându-şi fără dificultate un public
numeros şi constant. Dificultăţile de ordin bugetar au impus ulterior
regândirea evenimentului şi restrângerea sa, însă din consideraţie pentru cei
interesaţi de spiritul spaniol din muzica clasică şi de flamenco, a fost găsită
o variantă în care să ne putem bucura, fie şi în doze mai mici, de ceea ce ne
place.
Pentru
primăvara aceasta, invitaţia a fost adresată trupei Mercedes Ruiz, care a venit
la Bucureşti (dar şi la Chişinău) cu spectacolul Baile de palabra (Dansul cuvântului). Pe lângă dansul frenetic al
fondatoarei trupei, la deliciul spectatorilor au fost părtaşi şi ceilalţi
membri, Santiago Lara, chitarist şi David Lagos, cantaor (persoană care cântă
flamenco), precum şi regizorul spectacolului, Francisco López, care a
contribuit prin intrările scenice şi jocul de lumini la amplificarea
dramatismului. Am pătruns astfel şi mai adânc în ambianţa specială a
Andaluziei, acolo unde orice trăire, fie ea de iubire sau deziluzie, este dusă
la extrem. Gazdă primitoare, în ciuda intenselor lucrări de reamenajare,
remodelare şi înnoire, a fost ca şi în anii precedenţi, Teatrul Naţional Bucureşti,
de această dată pe scena unde, în alte ocazii, se puteau vedea reprezentaţiile
spectacolelor de operetă. Deşi consumată într-o singură seară, această
reprezentaţie a fost ca esenţă concentrată a unui fenomen artistic unic, care şi-a
câştigat admiratori fideli peste tot în lume, inclusiv la noi.
Câteva
zile mai târziu, la Ateneul Român, am avut oportunitatea de a călători printr-o
jumătate de mileniu de muzică, prin intermediul chitarei spaniole căreia i-a
dat viaţă, cu sensibilitate şi pasiune, José Miguel Moreno. Muzician
multivalent, chitaristul s-a aflat pentru a doua oară pe scena prestigioasă a
Ateneului, la patru decenii distanţă de debut. Dacă în acea ocazie, în plină
epocă de glorie a comunismului, experienţa a fost dramatică (din cauza unor
probleme tehnice ale avioanelor care urmau să îl aducă la Bucureşti, dar şi a
emoţiilor fireşti pentru un tânăr la început de carieră), acum situaţia a fost
mult
mai relaxată. Folosind instrumente create de el însuşi, după modelul celor
întrebuinţate în Spania în timpul Secolului de Aur, chitaristul dă viaţă unor
partituri vechi, pe care are răbdarea şi dorinţa de a le căuta şi pune în
valoare, şi mai apoi de a le păstra cu sfinţenie, ca un adevărat colecţionar. Şi
pentru că toate aceste piese deosebite trebuie să fie aduse şi în atenţia
publicului, José Miguel Moreno o face atât prin mijlocirea concertelor şi
înregistrărilor, cât şi prin cei care ajung să îi fie elevi, şi care vor duce
mai departe ritmuri pe care ar fi păcat să le lăsăm în uitare. Pentru noi, în
ocazia la care ne referim, a ales un repertoriu care ne-a purtat de la
dansurile curtene ale secolului al XVI-lea până la creaţiile din secolul al
XIX-lea semnate de Francisco Tárrega, într-o călătorie muzicală ce ne-a scos,
preţ de un ceas şi mai bine, în afara timpului.
Şi
pentru a încheia o săptămână intensă, echipa institutului ne-a mai propus şi un
concert susţinut la sediul propriu de Cervantes Chamber Orchestra, sub bagheta
lui Jin Wang şi a prietenilor săi, în cadrul programului de master de dirijorat
susţinut de acesta la Universitatea Naţională de Muzică. Tinerii instrumentişti
au abordat un program variat, plecând de la Dvorák şi prelucrări din folclorul
autohton şi încheind cu compozitori spanioli şi latino-americani, având
privilegiul de a-l acompania pe reputatul flautist Ion Bogdan Ştefănescu, care
a evoluat de această dată şi în calitate de dirijor.
