Începutul
lunii noiembrie a adus, la Opera din Timişoara, o nouă montare a operetei Ţara
Surâsului de Lehar, în regia Marinei
Emandi-Tiron, scenografia Getei
Medinschi şi coregrafia imaginată de Carmen
Cojocaru, alternând eleganţa saloanelor vieneze cu fastul şi bogăţia
coloristică a Orientului, în decoruri sugestive şi costume specifice fiecărei
„lumi“ în parte, materialele utilizate şi cromatica diversă, cu elemente
inspirate de portul şi obiceiurile locului, asigurând o strălucire aparte.
Regizoarea a promis chiar că „povestea dulce-amăruie le va tăia spectatorilor răsuflarea“,
scena fiind „invadată“ de „rochii elegante, pantaloni brodaţi cu fir de aur şi
paiete, chimonouri şi evantaie cu dragoni pictaţi, un costum cu pene albastre
ca o pasăre de pradă pentru personajul malefic şi papucii cu ciucuri“,
lampioane şi mişcări sofisticate, iar „statueta lui Buddha, cea care începe întreaga
intrigă, a fost cumpărată de la un magazin feng-shui şi suflată cu aur“.
Distribuţia
echilibrată şi omogenă a alăturat solişti tineri, cu glasuri frumoase şi o
interpretare pe măsură, remarcabilă fiind expresivitatea conferită frazei
muzicale şi rostirii textului vorbit, personajele căpătând astfel un plus de
relief şi credibilitate. Tenorul Cristian
Bălăşescu a fost un prinţ Sou Chong care… ştie să cânte operetă, cu o voce
calitativă şi acut sigur. Soprana Lăcrămioara
Cristescu a debutat în rolul Lisa, foarte potrivit timbrului său cald,
sensibilităţii şi sincerităţii cu care se implică 
în trăirile eroinei,
beneficiind şi de o prezenţă scenică suplă, cuceritoare. Cuplul romanticilor îndrăgostiţi
are, ca în orice operetă „care se respectă“, un „pandant“ în cei doi tineri
simpatici şi plini de viaţă – Remus Alăzăroaie,
amuzant Conte Gustav, şi Nicoleta
Colceiar, sprinţară Mi, reuşind un balans firesc între trăsăturile impuse
de ritualul Curţii orientale şi atracţia sa pentru modul de viaţă occidental.
Dar „pata de culoare“ a spectacolului este dată de Ecbathana-Eunuca,
interpretată, în travesti, de baritonul Cristian
Rudic, al cărui umor irezistibil stârneşte explozii de râs, deopotrivă prin
atitudini, mimică şi replici. La polul opus, basul Octavian Vlaicu are sobrietatea cerută de funcţia înaltă a lui
Tschang, dar cu o anume căldură în glas, departe de duritatea uneori agresivă
cu care este „învestit“ de obicei personajul. În distribuţie i-am regăsit, de
asemenea, pe Dan Spanache (Contele
Ferdinand), Mihai Prelipcean
(Generalul), Mariana Şarba (Doamna
Hardegg, puţin cam şarjată însă), iar balerinii – solişti Manuela Ardelean, Mirabela
Zonai, Cristina Romândaşu, Alin Radu, Alexandru Pîntea – au întregit atmosfera „imperială“ de la Curtea
din Ţara Surâsului.
Corul
(pregătit de Laura Mare) a evoluat
cu profesionalism atât sub aspect vocal, cât şi scenic, iar orchestra a sunat
(ca de obicei) impecabil, chiar dacă gestica inflexibilă a Mihaelei Silvia Roşca, aflată la pupitru, nu sugera şi nu stimula
cumva spiritul şi flexibilitatea obligatorie într-o astfel de partitură,
concertmaestrul Corina Murgu având însă
un rol important (nu doar prin intervenţiile solistice rafinate). Din fericire,
ansamblul are experienţa necesară în domeniu, confirmată, de mulţi ani, şi prin
invitarea anuală în susţinerea spectacolelor programate în Festivalul de operetă
de la Kufstein (Austria).
O producţie
care, urmărită de o sală arhiplină, a fost răsplătită cu aplauze prelungi şi ovaţii
entuziaste, semn că publicul aştepta o asemenea lucrare în repertoriul
teatrului, dornic să se bucure de muzica frumoasă şi de farmecul unei poveşti
poate singulare în istoria genului, marcată de tristeţe, resemnare şi renunţare
la dragostea adevărată, aspecte cumva nefireşti în astfel de creaţii care, în
general, debordează de vervă şi, oricum, aduc o „rezolvare“ fericită a suferinţelor
în amor. Dar tocmai poezia nostalgică a paginilor celebre, deloc uşoare, atrage
şi, după cum s-a văzut şi la premieră, cucereşte melomanii de orice vârstă – cu
condiţia să fie… romantici. 
