Agenţiile de presă n-au pregetat să ne aducă poate cea mai tristă veste a anului 2010: la 18 iunie s-a stins, în casa sa din insulele Canare, José Saramago, unde se exilase din 1991, în urma polemicilor cu Biserica portugheză. Autorul „Evangeliei după Isus“ suferea de leucemie cronică. Să ne amintim că el este primul
lusitan căruia i s-a decernat, în 1998, Premiul Nobel pentru literatură, fiind chiar sigurul romancier de limbă portugheză deţinător al râvnitului premiu. Ultimul său roman, „Cain“, care ia atitudine contra politicii de forţă a Israelului faţă de palestinieni, i-a adus nedreapta acuzaţie de antisemitism. (...)
S-a născut în 1922 la Azinhaga (Ribatejo), într-o familie de ţărani aproape analfabeţi. N-a făcut prea multe studii, cu excepţia unui curs tehnic elementar şi până la 19 ani n-a avut o bibliotecă personală; şi-a câştigat primii bani ca strungar mecanic. După debutul din 1947 cu un roman, ulterior renegat de autor, urmat apoi de o tăcere de aproape două decenii, Saramago revine la roman abia în 1977 cu „Manual de pictură şi caligrafie“. Celebritatea internaţională i-o oferă „Memorialul mânăstirii“ (1982), care, alături de „Anul morţii lui Ricardo Reis“ (1984) şi „Istoria asediului Lisabonei“ (1989), constituie un serial narativ cu tematică istorică. O înnoire a universului romanesc are loc o dată cu publicarea ficţiunii alegorice „Pluta de piatră“ (1986), urmată de „trilogia involuntară“ alcătuită din cărţile „Eseu despre orbire“ (1995), „Toate numele“ (1997), „Caverna“ (2000). În anul 2002, vede lumina tiparului romanul „Omul duplicat“.
Anul morţii lui Ricardo Reis (Editura Polirom, 2009, 500 p.), pare-se capodopera lui Saramago, apare în limba română în impecabil-performanta traducere a Mioarei Caragea, autoare şi a unui rafinat studiu introductiv despre „această biografie fictivă care narează viaţa unui personaj inexistent în relaţie cu autorul său (Fernando Pessoa, n.n.), la fel de existent/inexistent în spaţiul romanului, într-un joc stratigrafic de nonidentităţi speculare“. Teza traducătoarei confirmă însăşi opinia autorului despre propriul roman. După Saramago, „Anul morţii…“ este un „loc al inexistenţelor“: nu există „The God of the Labyrinth“ (cartea citită de Ricardo Reis), nu există Ricardo Reis, şi nici măcar Fernando Pessoa nu mai trăieşte la momentul naraţiunii. Există însă Lisabona, oraşul bântuit de ploi, furtuni şi de istorie, asaltând memoria unui personaj anonim şi retractil, un solitar frecventat în momente cruciale de fantasma prietenoasă a poetului de curând răposat. Nu altul decât Fernando Pessoa, cunoscut mai ales prin volumul „Mesaj“, precum şi ca inventator a două stiluri de avangardă, paulismul şi intersecţionismul. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
