Cu puţină imaginaţie, genealogia poate fi
privită ca o anatomie a corpului istoric al familiilor, iar cel care o studiază,
un prosector care disecă trupul ce a dat naştere şirului de generaţii
succesive.
În încheierea unuia din capitolele ultimei
sale apariţii, cartea Genealogii greco-române, istoricul Mihai Sorin Rădulescu ne adresează o întrebare:
„De ce să scoatem toate aceste nume din uitare?“. Răspunsul îl dă Nicolae
Carandino, autorul volumului De la o zi
la alta. Memorii, apărut acum treizeci şi cinci de ani, care scria – arată
istoricul – cu o nostalgie nedisimulată, întemeiată pe calităţile oamenilor din
trecut: „Acest fel de a-şi căuta rădăcinile, când era excesiv, caracteriza pe
«conservatori». Tot uitându-se mereu înapoi nu aveau timp să privească şi cu atât
mai puţin să înţeleagă tot ce înainte li se deschidea ca îndrăzneţe promisiuni.
Acest risc a dispărut. Ne scuturăm din ce în ce mai repede de amintirea acelora
care au plecat şi, grăbiţi să trăim clipa, uităm că facem parte dintr-o serie în
care, cuminţi, într-o bună zi ne vom aşeza…“. La sfârşitul capitolului, autorul
ne convinge că: „Dacă prezentul şi viitorul sunt atât de controversabile, putem
găsi certitudinile în această societate a trecutului, în care membrii săi ştiau
să preţuiască atât ştiinţa, cât şi truda în folosul obştei“.
Apropierea de istoricul Mihai Sorin Rădulescu
o datorez ultimului deceniu al secolului trecut, când i-am publicat în „Viaţa
medicală“ câteva genealogii ale unor medici iluştri. Colaborarea s-a
transformat în amiciţie, unită de o atracţie comună către viaţa nobiliară românească
de origine grecească sau levantină, pe care au trăit-o strămoşii familiei mele
pe linie maternă, înrudiţi cu Heliade Rădulescu şi ascendenţii săi (familia
Danielopolu), veniţi din Heptanez, insule din Marea Adriatică sub dominaţie
veneţiană, apoi engleză, înainte de a fi unite, în 1864, cu regatul grec. Aşa
se face că am recenzat cu plăcere precedenta sa lucrare: „În căutarea unor
istorii uitate – familii româneşti şi peripluri apusene“ şi am studiat cu atentă
emulaţie sumarul ultimei sale apariţii. Acesta cuprinde: Spătarul Dimitrie
Ramadan şi familia sa: contribuţii privind un boier cărturar trecut cu vederea;
Banul Mihai Cantacuzino (1723–c.1790); Familia Schina din Principatele Dunărene;
Ventura: din Insula Paros pe malurile Dunării; Despre genealogia Anei Aman
(familia Politimos); Despre genealogia familiei Malaxa; Philippide – o familie
greco-română; În căutarea unui muzeu dispărut: Colecţia Al. G. Cantacuzino;
Familia Hepites între Brăila şi Bucureşti – reconstituire genealogică; Un
european: Anastase Simu la un secol şi jumătate de la naştere; Un cărturar
uitat: Vasile Panopol; Georges de Bellio în actualitatea pariziană; Date noi de
arhivă despre familia Iorga; Nicolae Iorga şi Ciprul; Genealogia lui Ioan Petre
Culianu.
Fiind un consumator de istorie şi cultură şi
nu un specialist în domeniu, am abordat capitolele cărţii reţinând amănunte
selectate de o orientare antropo-profesională. Din articolul despre familia
Hepites am aflat de lungul şir de medici, deschis de dr. Constantin C. Hepites,
directorul Carantinei din Brăila şi alcătuitorul primei Farmacopei româneşti.
Dar nu prin medici s-a făcut cunoscută familia, ci prin fiul acestuia, savantul
Ştefan Hepites, întemeietorul, în 1884, al Institutului de Meteorologie şi iniţiatorul
primelor măsurători seismologice. Medici se întâlnesc şi în genealogia familiei
Schina. Astfel, Elena Schina l-a avut ca prim soţ pe dr. Petre Herescu, o
somitate medicală a timpului său, al cărui nume îl poartă o stradă bucureşteană.
Dintr-o ramură craioveană a familiei Schina s-a desprins dr. C. Gh. Schina,
care a publicat, în 1891, lucrarea „Despre tratamentul sifilisului prin injecţiuni
intra-musculare cu salicilat de mercur“.
În primul capitol, despre spătarul Dumitru
Ramadan, gusturile literare ale cititorului sunt satisfăcute de lectura unei
admirabile scrisori foarte reverenţioase adresată de Dumitru Ramadan
patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara. Meandrele topice ale stilului,
sintaxa învăluitoare şi lexicul atât de savuros al limbii române vechi
constituie o variantă de reaşezare a discursului meşteşugit.
O altă genealogie care stârneşte interesul
este cea a lui Nicolae Malaxa, ginerele doctorului George Emil Palade, cel care
a făcut ca medicina românească să fie recunoscută în lume prin decernarea
premiului Nobel pentru lucrările sale ştiinţifice. Personalitate controversată
pentru că a făcut parte din camarila regelui-dictator Carol al II-lea,
industriaşul Nicolae Malaxa a desfăşurat o vastă activitate filantropică, finanţând
asistenţa medicală a muncitorilor săi, ctitorind o biserică pentru aceştia, dând
burse şi mari sume de bani în scopuri umanitare, ba chiar şi PCR-ului, când
acesta abia îşi ducea zilele. Itinerarul membrilor familiei Malaxa a urmat
traseul Corfu–Galaţi–Tecuci, apoi posteritatea se bifurcă într-o ramură care a
mers la Galaţi, urmaşii stabilindu-se apoi la Bucureşti şi o alta, cea a lui
Nicolae Malaxa, care a rămas legată de Tecuci, venind şi ea la Bucureşti.
Viitorul industriaş s-a născut în 1884 la Huşi, a urmat liceul la Bârlad. Urmărind
arborele său genealogic aflăm că pe vremea domnitorului Mihai Suţu s-au
stabilit în Moldova, aduşi de domn, de care erau apropiaţi primii membri ai
clanului. Ramura viitorului industriaş se trage din spătarul Iancu, fiul cel
mare al primului venit din insula Corfu. O fiică a acestuia a fost căsătorită
cu belgianul Cezar Librecht, cel care a înfiinţat primul serviciu secret din
istoria modernă română. Ca şef al oficiului telegrafic de la Galaţi, belgianul
a făcut o avere impresionantă, a cărei mărturie o constituie astăzi Casa
Universitarilor din Bucureşti, cunoscută sub numele de Casa Filipescu, după cel
de-al doilea proprietar. Memoria inginerului Nicolae Malaxa este prezentă în
Bucureştii de azi. Astfel, în impunătoarea sa casă de pe Aleea Alexandru este
sediul Institutului Cultural Român şi alături, unde îşi are sediul Ambasada
Republicii Moldova, este casa construită de Nicolae Malaxa pentru fiica sa
Irina şi soţul său, doctorul George Emil Palade. Pe bd. N. Bălcescu poate fi
admirat blocul Malaxa-Burileanu. De asemenea, poartă numele lui Nicolae Malaxa
spitalul aflat nu departe de uzinele sale. Binefăcător al multor intelectuali
din epocă, industriaşul a fost privit cu afecţiune de Cella Delavrancea şi soţii
Horia Hulubei.
O
contribuţie la arborele genealogic al istoricei familii Cantacuzino găsim în
capitolul intitulat „În căutarea unui muzeu dispărut: Colecţia Al. G.
Cantacuzino“. În acest numeros clan care a dat medicinii româneşti reprezentanţi
iluştri, Mihai Sorin Rădulescu menţionează şi numele doctorului Constantin
(Costache) Cantacuzino. Mai puţin cunoscut decât ruda sa, profesorul de
microbiologie Ioan Cantacuzino, ginecologul, el însuşi profesor universitar, se
trage din subramura genealogică „Râfoveanu“, după conacul lor de la Râfovi,
diferită de cea numită „Corneanu“, care-şi trage obârşia din conacul lor de la
Corbi. Soţia sa, Sabina Brătianu, şi-a publicat memoriile din timpul ocupaţiei
germane a Bucureştiului din Primul Război Mondial. Din acestea aflăm că dr.
Costache Cantacuzino, efor al Spitalelor Civile, a fost arestat şi persecutat
de ocupanţii germani din cauza apartenenţei sale prin căsătorie la familia Brătianu.
Cultura noastră a beneficiat de opera a doi
membri ai unei familii greceşti originare de la poalele muntelui Pelion din
Tessalia – Philippide. Filologul Alexandru I. Philippide a fost fiul lui Iancu,
subprefect de plasă pe vremea lui Al. I. Cuza. La 1/14 aprilie 1898 este ales
membru corespondent al Academiei Române pentru secţiunea literară; nu mult după
aceea a urmat şi alegerea ca membru plin al secţiei literare, ca răsplată a strădaniilor
depuse de acesta la dicţionarul limbii române. Un semn de preţuire a fost
numirea filologului în comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Iaşi. El
a fost urmat, peste două decenii, de fiul său, poetul şi eseistul Alexandru A.
Philippide, născut la 1 aprilie 1900, la Iaşi. Primirea sa în exclusivistul for
academic a avut loc chiar în „obsedantul deceniu“ (anii ’50). Între anii 1965 şi
1974 a condus secţia de literatură şi arte a Academiei Române.
Pasionantă în lectura cărţii lui Mihai Sorin
Rădulescu este retrezirea la viaţă a unor edificii şi locuri pe lângă care
bucureştenii trec mai mult sau mai puţin neştiutori sau a unor construcţii
emblematice cu care provincia se mândreşte fără a le cunoaşte adesea povestea.