Un
mare poet scria cândva: „Eu curg întreg în acest cântec sfânt/Eu nu mai sunt,
e-un cântec tot ce sunt“. Parcurgând Mediatrix, recentul volum al lui Dan
Bodea, mi-a revenit în memorie versul, într-o formă uşor schimbată: „Eu nu
mai sunt, e-o rugă tot ce sunt“.
Dacă
Jonathan Heidt are dreptate, comportamentul fiecăruia dintre noi depinde de
ceea ce autorul bestsellerului „The
Hapiness Hypothesis“ descrie, folosind o metaforă, ca fiind unitatea dintre
un om şi un elefant. Elefantul, puternic, blajin şi nu prea, chiar dacă e
dresat, întruchipează afectivitatea, pornirile ancestrale, actele automate,
procesele inconştiente. Pe spinarea lui, omul, dresorul, e conştiinţa, morala,
spiritualitatea. E mult mai mic, dar are frâiele; se va feri însă să controleze
absolut tot (se citează cazul unui violonist talentat, care vrând să-şi ţină în
planul conştient fiecare mişcare, a repurtat în concert un mare eşec). De un
real pericol pentru dragul nostru elefant sunt, printre altele, ataşamentele,
un fel de înclinaţii exagerate spre bunuri şi avantaje lumeşti: ataşamentul de
bani, de putere. O bună prevenţie în cazul ataşamentelor ar fi reprezentată de
meditaţie, de rugăciune, de cuvântul vindecător.
Revenind
la elegantul şi prietenosul volum de versuri al lui Dan Bodea, vom constata că
ne aflăm în faţa unei creaţii de rangul trei. (Primul rang ar fi cel al
cuvântului spus doar pentru sine, al doilea ar fi al cuvântului împărtăşit prin
viu grai. Când cuvântul e carte, grija pentru semeni şi încrederea în ei îşi
fac intrarea, multiplicat, în lume.) Un elogiu adus cuvântului îmbracă toate
paginile: „Cuvântul are odăi nesfârşite unde totul este frumos şi adevărat“ (De
passione Domini). De laudă este însă cuvântul care înseamnă „Credinţă neatinsă
de înserare“. Îndemnul poetului nu întârzie să apară: „Să intrăm în miezul
cuvântului/Şi să ne hrănim cu cer“. Dorinţa cea mare îi este: „Să fiu acolo
unde se încheagă cuvintele,/Cuvintele-mironosiţele/Cuvintele-perlele/Cuvintele-boabe
de grâu înaurite de dor/Cuvintele cele dulci ale chemării,/Cuvintele cele tămăduitoare
ale aşteptării“. E nevoie de ele şi de tămăduire, pentru că „Plânsete fără
oprire,/Durere fără margini/Se revarsă peste parapeţii vremii.“ Şi: „Până şi
norii/Văd puţinătatea noastră şi plâng“. Meditaţia ajută: „O fericită singurătate,/Cum
aduci primăvara în suflet şi minte“. Iubirea şi adânca recunoştinţă se îndreaptă
către Divinitate: „Te preamăresc pe Tine, Tată ceresc/Căci ai făcut cerul şi pământul,/Doar
pentru mine/Spre a fi rugă-zbor-ardere pentru înălţime“. Pământul şi frumuseţile
lui sunt suflet din sufletul omului: „Ştiu că lotusul pe ape se hrăneşte cu dor
de cer/Cu dor de cuvânt,/Cu dor...“. Pentru semeni, are tot atâta grijă ca faţă
de sine însuşi: „Veghează ca lumina din tine/Să nu ajungă întuneric/.../Veghează
căci nu ştii când vine hoţul/Şi te prăduieşte“. Salvarea vine întotdeauna din
relaţia cu Divinitatea: „Cine înţelege adâncul iubirii,/Cine înţelege negătarea
dragostei,/Cine sărută cu buze nepătate drumul spre cer/Acela se dăruie
Preotului veşnic,/Acela adoră şi se hrăneşte cu trupul şi sângele/Mielului“. Cu
umilinţă şi adâncă părere de rău vin mărturisirile: „Doamne, am greşit înaintea
cerului/Doamne, am stricat frumuseţea pământului“. Recunoştinţa şi rugăciunea
biruie disperarea: „Doamne, tu eşti înţelepciunea,/Eu sunt trufia“. Evlavia şi
entuziasmul se întorc spre semeni: „Ştergeţi durerile/Şi daţi drumul
bucuriei,/Căci bucurie este cuvântul,/Prin care s-a făcut cerul şi pământul./Şi
a fost o seară/Şi s-a lăsat o dimineaţă a dimineţilor./Haideţi să lucrăm
dimpreună în via Domnului“. Iar rugile înfloresc bogat, înfrăţite cu
îndemnurile către o omenire care vrea să trăiască: „Să căutăm,/Să lăsăm,/Să
luptăm,/Să ne vorbească Dumnezeu/Şi nu omul/Ca să nu ne ia vijelia,/Ca să nu ne
înghită furia apelor,/Ca să nu ne strivească fiarele,/Ce ies din adâncuri“.
În
final, această aleasă trecere, din rugă în rugă, e îndemnul acelor calde
strângeri de mână de sub vitraliile catedralelor: „Dăruiţi-vă pacea!“.
