Chiar
dacă, din varii motive, nu s-a reuşit realizarea unei noi montări, Opera Naţională
Bucureşti a dorit să prezinte, în „Anul Wagner“, fie şi în concert, Tannhäuser, partitură care, în trecutele
decenii, beneficiase, pe aceeaşi scenă, de interpretări adesea impresionante.
Poate ar fi fost elegant să se menţioneze cumva că în sală s-au aflat doi
dintre interpreţii principali ai producţiei din 27 noiembrie 1970 – tenorul
Cornel Stavru (Tannhäuser) şi baritonul Eduard Tumageanian (Wolfram) – iar în
culise, acum ca şi atunci, inegalabilul maestru de cor Stelian Olariu. Producţia
creată atunci în regia lui Jean Rânzescu a urmat celei de la „Opera veche“, de
fapt prima oferită publicului bucureştean în stagiunea teatrului liric instituţionalizat,
la 16 octombrie 1929, sub bagheta lui Ionel Perlea, cu Nicu Apostolescu în
rolul titular.
În
mod normal nu m-aş fi oprit asupra datelor istorice, care nu prea îşi au locul
într-o cronică de spectacol sau de concert, dar câteva ciudăţenii apărute în
materialele trimise de ONB mă determină să precizez faptul că, spre exemplu, în
1897, trupa Operei Române, condusă de George Stephănescu, a prezentat creaţia
wagneriană cu Giovanni Dumitrescu în rolul Tannhäuser, deşi anunţul oficial al
ONB notează, raportându-se la o arhivă a teatrului (în realitate extrem de
firavă şi deficitară), că „premiera românească a operei Tannhäuser a avut loc în data de 7 ianuarie 1900“. Afirmaţie cu
atât mai bizară cu cât opera s-a cântat, la noi, pentru prima oară, la Timişoara,
la 13 ianuarie 1866!
Pe
de altă parte, textul care însoţeşte prezentarea evenimentului menţionează că
vom urmări „legenda cavalerului care a petrecut 7 ani ca soţ (sic) al zeiţei Venus“, deşi până şi din
traducerea electronică rezultă clar că menestrelul-muritor a fost (doar)
iubitul zeiţei în Venusberg! Dar „minunile“ au continuat şi în sală, pentru că,
în timpul uverturii, s-a proiectat o „gravură de epocă“ pe care era scris, cu
litere de o şchioapă, titlul operei – Der
Tanhuser (sic). Am căutat în
toate documentele, în toate enciclopediile şi volumele avizate, scrise (şi) de
specialişti germani, dar nu am găsit o asemenea variantă, nici în „germana
veche“, nici la Heine (1837) sau la Tieck, cel care vorbeşte despre
Tannenhäuser (1817). Oare ce o fi înţeles spectatorul neavizat? Cum se numea
opera pe care a ascultat-o în acea seară?
Referitor
la aspectul muzical, se cuvine subliniat efortul deosebit al întregului
ansamblu, de a se apropia de monumentala şi foarte dificila partitură, mai ales
că s-a renunţat la „tăieturile“ tradiţionale, dirijorul Cristian Mandeal dorind
să ne ofere versiunea completă a lucrării, extrem de solicitantă pentru
orchestră, cor şi solişti deopotrivă. O provocare la care, trecând peste „scăpări“
(la suflători), stridenţe (în special la sopranele şi tenorii din cor) sau
dezechilibre, s-a răspuns cu acurateţe, urmând, în general, cerinţele
dirijorale; cât despre echipa solistică din prima seară, merită subliniată
maniera în care au evoluat soprana Iulia Isaev în Elisabeth (deşi aproape mereu
„sub ton“) şi mezzosoprana Antonela Bârnat în rolul Venus, convingând că înţeleg
sensul textului cântat, că ştiu ce înseamnă stil wagnerian, că au şi frazarea,
eleganţa şi „clasa“ unui adevărat interpret de operă, conducându-şi personajele
cu expresivitate, fineţe şi reală implicare în trăirile personajelor conturate.
Alături de ele, tenorul Marius Budoiu, cu inteligenţa, muzicalitatea, siguranţa
şi aplombul ce-l caracterizează, a abordat infernala scriitură rezervată lui
Tannhäuser cu profesionalism, rezolvând unele momente mai aproape de lied, dar
incisiv şi eroic în paginile de forţă dramatică, „acoperind“ astfel un rol
pentru care, de fapt, nu avem în ţară solişti adecvaţi. Culmea este că, din
scurta sa prezentare s-a omis tocmai realizarea unui alt rol principal susţinut,
în 2011, la Opera Naţională, într-o creaţie wagneriană – Lohengrin.
Din
distribuţia numeroasă l-am remarcat, şi de această dată, pe tenorul Liviu
Indricău care, deşi ţesătura nu este adecvată glasului său liric, a convins în
Walther von der Wogelweide, etalând un timbru luminos, o capacitate de a fraza
îngrijit, detaşându-se fără îndoială din grupul „cavalerilor“, pentru că
celelalte voci, lipsite de calitate, de finisare a cântului, de culori şi nuanţe,
au întristat (sau exasperat) prin parcurgerea anostă, monotonă şi monocromă a
unor secvenţe care ar fi trebuit să fie de o nobleţe emoţionantă; parcă „bătrâne“
şi tocite s-au auzit intervenţiile baritonului Vasile Chişiu (Biterolf),
tenorului Daniel Madia (Heinrich) sau, într-o scurtă apariţie, basul Filip
Panait (Reinmar), în timp ce basul Horia Sandu (Hermann) şi baritonul Eugen
Secobeanu (Wolfram) au făcut ca superbele pagini să ne chinuiască teribil,
departe de sensibilitatea, generozitatea şi frumuseţea imaginată de autor (şi
realizată de alţii, cândva). Nici cvartetul pajilor (din cor) nu a fost deloc
echilibrat, iar alegerea Andreei Sali în episodicul Păstor (probabil din corul
de copii, bine pregătit de Smaranda Morgovan) s-a dovedit extrem de neinspirată.
În
formulă de concert, ambianţa scenică s-a dorit „îmbrăcată“ în proiecţii
diverse, dar, exceptând cadrul din interiorul palatului, jocul năucitor şi
inutil al „rostogolirilor“ unor figuraţii nu a reuşit decât să enerveze (ca şi
la alte montări anterioare, mult şi unanim blamate), în concepţia Adrianei
Urmuzescu.
Pentru
al doilea concert a fost invitată soprana olandeză Barbara Haveman, care – se
menţionează – a susţinut rolul Elisabeth cu doar câteva zile înainte, la
Strasbourg, notându-se totodată repere din cariera sa importantă, uitându-se
sau neştiindu-se că a fost aplaudată, în 2008, şi la Opera din Timişoara, de
asemenea în concert (Wagner, Strauss, Verdi, Puccini), dar şi în Tosca, la pupitru aflându-se soţul său,
italianul Federico Santi. Însă nici rolul Floria Tosca nu figurează în
repertoriul notat în comunicatul ONB.
Publicul,
într-o sală cu multe scaune goale, a ascultat conştiincios, aproape patru ore,
muzica wagneriană (pe care parte dintre spectatori o rememorau în interpretări
strălucite, pe scena Operei), aplaudând cuminte la final de act, unii plecând
discret la pauză (era târziu, era de ajuns, era prea mult?), alţii încercând să
spună că totuşi s-a marcat Anul Wagner şi la noi, dar în ciuda faptului că s-a
muncit enorm şi că unii s-au străduit (şi chiar au reuşit) să redea o lucrare
necântată la Bucureşti de decenii, sentimentul de neîmplinire şi poate de amărăciune
a fost omniprezent în rândul melomanilor. Şi din nou s-a citat celebra butadă:
„Ai Lakmé, dai Lakmé. Nu ai Lakmé...“. Din păcate, la Opera Naţională nu lipseşte
doar „Lakmé“... Oricum, „prin târg“ se zvoneşte că vor fi scoase din repertoriu
şi cele câteva opere îndrăgite care mai rămăseseră şi aveau posibile distribuţii
oneste şi erau dorite de public – Traviata,
Bărbierul din Sevilla, poate şi Aida.
Până când se vor pune în scenă alte „viziuni“, publicul va fi privat de bucuria
de a reasculta creaţii preferate, iar soliştii nu vor mai avea ce să cânte, deşi
cei cu adevărat buni ar merita, în general, o soartă mai favorabilă. Din câte ştiu,
orice teatru se mândreşte în primul rând cu propriile valori.
