Scriam, în articolul trecut, că pianista Mihaela Ursuleasa urma să concerteze la
Ateneu, apoi la Berlin, în compania Orchestrei Române de Tineret, sub bagheta
lui Cristian Mandeal, fără să ştiu, la acel moment, că tânăra solistă va anula
orice contract, acuzând o stare de sănătate precară. S-a auzit apoi că s-ar fi
dus la un spital din Viena, doar pentru un consult, apoi, exact când melomanii
aşteptau să o aplaude pe podium, a venit ca un trăsnet vestea că îndrăgita
interpretă s-a stins din viaţă subit, înainte de a împlini 34 de ani. S-a anunţat
că a fost vorba de o hemoragie, apoi de un anevrism cerebral, apoi de o comoţie…
Ştirile despre locul unde s-a petrecut tragedia au fost, de asemenea, contradictorii,
pentru că iniţial s-a comunicat faptul că primul anunţ ar fi fost făcut de
renumitul dirijor Paarvo Jarvi, apoi că impresara sa ar fi găsit-o dimineaţa,
acasă, fără viaţă, deşi locuia împreună cu mama şi fiica sa, apoi că s-a stins
într-o cameră de hotel din Viena… Iar poliţia austriacă a comunicat că,
evident, exclude ipoteza sinuciderii sau a crimei.
Am aflat, la scurt timp, că situaţia
financiară a familiei nu permitea nici aducerea în ţară a trupului ei neînsufleţit,
nici chiar înmormântarea, pentru că nu avea un loc de veci. În aceste condiţii
dramatice, mama sa (unii spun că… impresara) a dorit o chetă pentru strângerea
sumei necesare, apelând la cei care au cunoscut-o, dar prim-ministrul Victor
Ponta, transmiţând condoleanţe, a precizat că va asigura aducerea ei la Bucureşti
şi înhumarea la Cimitirul Bellu, deşi Mihaela s-a născut la Braşov. Deja au
început să sosească mesaje prin care cei din oraşul său natal încearcă să
strângă donaţii în vederea parastasului de 40 de zile, ce va avea loc acolo, la
8 septembrie…
Cred că pot spune că s-a stins o flacără.
Pentru că era, de când o ştiu, deci din copilărie, când a apărut pe scena
bucureşteană pentru prima oară, ca o explozie de vitalitate, de pasiune şi
temperament, trăind cu ardenţă fiecare frază pe care o cânta, sărind, pur şi
simplu, de pe scaun în momentele de maximă virtuozitate pe claviatură. Nimeni
nu va uita Concertul nr. 3 de Beethoven, interpretat uluitor, la doar 9 ani, alături
de Orchestra Radio dirijată de Iosif Conta, apoi concertele de Mozart sau de
Prokofiev, mai târziu de Rahmaninov, interpretate şi sub cupola Ateneului, în
compania Filarmonicii, colaborând adesea cu dirijorul Horia Andreescu, aşa cum
s-a petrecut şi în 7 iunie, când, în aceeaşi „formulă“, a stârnit ovaţii la
finalul Concertului nr. 2 de Chopin, pe care, aşa cum menţionam la acea vreme,
ar fi trebuit să-l reia şi două seri mai târziu, dar starea ei de sănătate nu
i-a mai permis să mai urce pe scenă. Deşi venise salvarea, am aflat că a rămas
în cabină, dar zvonurile despre un eventual diagnostic erau confuze, aşa încât
doar câţiva apropiaţi ştiu cauza reală a deteriorării stării sale.
Existenţa sa a cunoscut suişuri şi coborâşuri,
viaţa personală fiind puternic marcată de probleme şi necazuri, ceea ce,
probabil, fie şi subconştient, au afectat-o în plan psihic, dar naşterea fetiţei
a însemnat, după cum spunea chiar ea, o împlinire şi o echilibrare incredibilă.
Ştirea dispariţiei Mihaelei Ursuleasa a făcut
imediat înconjurul lumii, păstrându-se un moment de reculegere şi la Berlin, în
seara concertului la care, pentru prima oară, a lipsit, dar şi la Braşov, unde
era aşteptată să cânte şi în cadrul Festivalului de jazz, şi la Academia din
Sighişoara unde, în 2009, susţinuse un superb recital în care descopeream că
s-a maturizat în ce priveşte abordarea partiturilor, deşi rămăsese la fel de
copilăroasă, expansivă, veselă şi gata de escapade pe dealuri. Printr-o teribilă
coincidenţă, vestea a venit chiar în ziua în care acel festival propunea… un
recital de pian, astfel încât Viniciu Moroianu, înainte de a cânta minunat
opusuri de Beethoven şi Debussy, a rostit câteva cuvinte despre Mihaela, în
memoria căreia a interpretat Coralul de Bach-Busoni, întreaga sală ridicându-se
apoi în picioare pentru a se reculege.
Este greu să vorbim despre ea la timpul
trecut, dar imaginea pe care o voi păstra în suflet este cea a unui copil mare,
bucurând-se din orice, dar cu o structură de adevărat artist, uşor boemă, dar dăruită
cu toată fiinţa muzicii pe care o cânta. Începuse chiar să predea – o scurtă
perioadă a fost profesor la Viena şi la Basel –, iar la Sighişoara era încântată
(din nou ca o adolescentă) de modul în care se înţelegea şi lucra cu tinerii
veniţi pentru master-class, aceştia fiind de-a dreptul cuceriţi de farmecul ei,
de naturaleţea cu care le devoala „secretele“ tehnice şi interpretative, într-o
perpetuă joacă… serioasă.
Va rămâne o imagine luminoasă, zâmbitoare,
un talent ieşit din comun, mulţi îşi vor aminti de impactul extraordinar al
debutului său, după anii de pregătire asiduă sub îndrumarea profesoarei Stela
Drăgulin, care a format-o, a crescut-o şi apoi a prezentat-o celebrului dirijor
Claudio Abbado, astfel încât, la doar 14 ani, cu dispensă de vârstă, să poată
deveni studentă la Academia din Viena, unde s-a stabilit, câştigând ulterior
Concursul „Clara Haskil“ în Elveţia, concertând în ţară şi în lume, peste tot
îndrăgită şi apreciată. Cred că, pe lângă performanţa sa pianistică, în memoria
afectivă a tuturor, Mihaela Ursuleasa va fi păstrată cu drag ca o tânără
dezinvoltă, plăcută tuturor celor din jur, aşa cum puţin reuşesc într-o viaţă.
A plecat dintre noi teribil de devreme, dar
poate că undeva, acolo sus, continuă să zâmbească şi să cânte…
