De o
elegantă ediţie bilingvă, Poezii (Editura Humanitas, 2013), se
bucură poetul şi prozatorul Sandro Penna
(1906, Perugia – 1977, Roma), unul dintre „marii minori“, dacă putem spune aşa,
ai literaturii italiene din veacul trecut. Folosim acest insolit calificativ
spre a-l deosebi pe protagonistul acestei cărţi de marii Eugenio Montale sau
Pier Paolo Pasolini, acesta din urmă, de pildă, o expresie inegalabilă şi mereu
actuală a efervescenţei spirituale a intelighenţiei italiene postbelice, a căutării
de sine în mai toate speciile artistice, începând cu poezia, eseul, proza,
dramaturgia şi terminând cu regia şi scenariul unor filme memorabile. Nu întâmplător
am amintit exemplul mult mai tânărului Pasolini (1922–1975): el, polemicul şi
poliedricul talent al deceniilor şase, şapte şi opt, l-a preţuit pe Sandro
Penna cu prietenia sa prin cronici elogioase, poate şi datorită viciului absurd comun, în cazul lor
numit homosexualitate, mai precis pederastie. Jindul lui Penna după acei
„fanciulli“ din poezia sa (în româneşte ar însemna mai curând feciori), de fapt, băieţi de cartier sau
veniţi de la ţară, marinari, ciclişti, fotbalişti, într-un cuvânt tineri ce vor
să devină un mitologem în versurile autorului cărţii „O stranie bucurie de viaţă“,
se află la limita dintre o solară sexualitate şi posesiunea imaculată, relaţiile
lui cu aceştia, deşi tiranice, fiind mai mult livreşti, efemere şi neangajante.
Este atestată totuşi lunga sa relaţie homoerotică, ce va începe prin 1956, cu
Raffaele Cedrino: acesta avea pe-atunci 14 ani.
Ediţia
de faţă este alcătuită după toate regulile criticii şi istoriei literare de
reputata italienistă Smaranda Bratu Elian, care asigură şi traducerea textelor,
o excepţională cronologie şi note (lesne de găsit şi în ediţiile critice
italiene consultate), plus un aparat critic iluminant asupra destinului
poetului şi operei sale. ßi totuşi, traducătoarei, care într-o excelentă notă
asupra ediţiei aminteşte puţinele texte poetice de Sandro Penna apărute în
limba română în antologii, dar şi în reviste („Steaua“, de pildă), i-au „scăpat“
cele nouă poezii însoţite de o prezentare a subsemnatului, publicate în „România
literară“ nr. 27, din 8 iulie 2011. În paranteză fie spus, grupajul face parte
dintr-o amplă antologie de eseuri şi texte în italiană şi română, publicată la
Iaşi: „De la Arturo Onofri la Donatella Bisutti“, postfaţată de un amplu studiu
asupra poeziei italiene a veacului XX.
Reperul
bibliografic italian cel mai acreditat pentru îngrijitoarea ediţiei de faţă
este volumul antologic de referinţă din 1989, Poesie, ce încoronează publicarea succesivă a culegerilor lui
Sandro Penna de către editura milaneză Garzanti. Celui din 1957, Tutte le poesie (reeditat şi adăugit în
1970, şi căruia îi va urma în 1976 culegerea Stranezze (Bizarerii), i s-a decernat premiul Viareggio. Atât
cartea, cât şi premiul au stârnit reacţii denigratoare, printre care, bineînţeles,
şi acuzaţii de pornografie şi vulgaritate. În 1970 ia sfârşit şi relaţia sa cu
Raffaele Cedrino, semn că declinul fizic şi izolarea poetului sunt
ireversibile. Parabola lirică a lui Sandro Penna se va încheia postum, nu înainte
de a i se acorda premiul Bagutta pentru volumul Stranezze.
La o
lună după moartea sa, la Roma, în ianuarie 1977, la doar 71 de ani, îi va mai
apărea o culegere omagială de 13 poezii inedite, sub titlul Il viaggiatore insonne (Călătorul fără
somn, noi am fi tradus insonne cu
neadormit). Prefaţa ediţiei în limba română, intitulată „şi totuşi… bucuria“,
aparţine profesorului universitar Alberto Casadei, care are darul formulărilor
memorabile, al sintezei critice, al judecăţii lucide de valoare, totul datorat
lipsei de prejudecăţi şi evitării apologiei găunoase. Casadei atrage atenţia
asupra simplităţii şi clarităţii stilului, a transparenţei şi prozodiei
cantabile (când verslibristă, când implementând rima), în fine, asupra relaţiei
imediate între senzaţie şi cuvânt.
Autodidact
(diploma de contabil luată în 1925 îl ajută şi nu prea să ducă o viaţă decentă,
ceea ce nu-l va împiedica să citească marii poeţi italieni, dar şi străini, în
special maudits), Sandro Penna va
evolua ca un poet intimist-minimalist, în sensul că se va închide istoriei
exterioare, a Italiei (îngenunchiate de cenzura mussoliniană homofobă) şi a
lumii. Istoriei care înseamnă acţiune, îi va prefera propria pasiune, peregrinările
solitare prin cartiere proletare (vorba lui Bacovia, cu care există unele
afinităţi), mai puţin umblate sau gări în căutarea himerei sale: „Era oraşul
meu, oraşul neumblat/din zori, plin de a mea dorinţă./Însă de cântul meu, cel mai
adevărat,/cânt de iubire, nimeni n-avea ştiinţă“. Este vorba de dromomania
celui ce nu-şi găseşte locul şi pacea sufletească, ce se conjugă, paradoxal, cu
nevoia de prietenie şi de a se pierde în mulţimea citadină. Asemeni tablourilor
pictorilor plein-air-işti, poeziile sale se deschid cerului, mării, câmpiei,
peisajului interior şi exterior: „A te lăsa în voia undei de senzaţii/ca apa
asta blondă ce se domoleşte/şi se aprinde iar sub soare galben/ca mine copleşit
de umilinţă“.
Frecventând
celebrele şcoli, cenacluri, cafenele şi reviste de poezie ale deceniului patru
(Solaria, Circoli, l’Italia Letteraria etc.), de la Florenţa şi Roma, promovând
fie purismul sau ermetismul, fie futurismul etc., cunoscându-i şi citindu-i pe
marii autori ai epocii (Aldo Palazzeschi, Alfonso Gatto, Pavese, Saba,
Ungaretti), Sandro Penna va scrie totuşi o poezie contra curentului dominant
numit „novecentism“, asemeni lui Giorgio Caproni sau Attilio Bertolucci. Maeştrii
săi din tinereţe sunt (şi nu sunt, aşa cum se va vedea!) Umberto Saba şi
Giuseppe Ungaretti. Penna debutează editorial cu Poesie în 1939. În următoarele
volume – din 1950 (Appunti), din 1956(Una strana gioia di vivere. O stranie
bucurie de viaţă) sau din 1958 (Croce
e delizia. Cruce şi deliciu, lansată cu mult fast de editorul Longanesi) –,
îşi condensează patimile, erotismul aproape asexuat, euforiile, traumele, exultările,
epifaniile, conflictele, pulsiunile, vitalismul, de cele mai multe ori, în
distihuri, terţine şi catrene, asemeni poeţilor greci antici, tip Safo, Hesiod,
Pindar. Stilistic vorbind, Penna cultivă cel mai „riguros monolingvism“ (Pier
Vincenzo Mengaldo) din poezia italiană a veacului XX, dovadă stând
expresivitatea unor forme cristaline şi esenţiale. Predomină cvasi-oximoronul
(vizibil chiar şi în unele titluri ale propriilor culegeri). Versurile poetului
perugin decupează aforisme, epigrame, şarade, sentenţe, climate, haikuuri,
reflecţii etice, micro-psihodrame tipice unui (unei) malaimé(e): „Poate că
lenta-ţi melancolie se va pierde/ de-n noapte unui tren i-o-ncredinţezi/şi
goanei lui“ sau „Nu e sfiala pe care-o tăinuieşti oare un vis/nelămurit al
zeilor?“. „Oricine în inima sa este nemuritor“. Ceea ce nu exclude texte
amintind de „canţonetele edulcorate ale veacului XVIII“ în defavoarea tensiunii
stilistice ce se apropie de zero. Iată un exemplu la întâmplare: „O iubire
pierdută ce vesel noian/de noi senzaţii-n mine surprinde./Dar iubirea-i pierdută./Răul
din nou mă cuprinde“.
Opera
lui Sandro Penna a avut totuşi şansa de a fi citită de câţiva mari rafinaţi cărturari
şi exegeţi, în afara lui Pasolini, a Nataliei Ginzburg sau Giovanni Raboni:
este vorba de Giacomo Debenedetti, Cesare Garboli şi Elio Pecora. După Garboli
(1928–2004), Penna a fost un crepuscular, un marginalizat, o expresie tipică a
sindromului depresiv al poeziei italiene din veacul XX, un „mare clasic al
maladiei“, drept care şi-a luat o „vacanţă din istorie“; în acelaşi spirit este
scrisă biografia lui Pecora din 1984, „Una cheta follia“ (O calmă nebunie).
Sandro Penna a preferat rolul de spectator, de descriptor de viziuni: „Veşnic
stând la fereastră mă găsesc,/eu ce de viaţă-s atît de-ndrăgostit./Eu oameni şi
cuvinte ştiu să împletesc, /e harul mic şi scurt ce mi-a fost dăruit“.
Pendulând
între melancolie, memoria involuntară şi eliberare, între răul existenţial
(cioranianul l’incovenient d’être né) şi
senzualitate, strania bucurie de a trăi a lui Sandro Penna (vom face trimitere
la un celebru text al cărui incipit: „Viaţa… e să-ţi aminteşti o tristă/trezire
într-un tren în zori“) anunţă o artă poetică sapienţial-oraculară, cum ar spune
Cesare Garboli: „Eu să trăiesc aş vrea dormind/în dulcele zgomot al vieţii“.
Cu
totul întâmplător, înţelegând atât poezia, cât şi arta traducerii ei într-o altă
limbă, părerea noastră e că echivalarea versurilor datorată Smarandei Bratu
Elian e meritorie şi reflectă o bună cunoaştere a celor două limbi, mai ales a
limbii române. Ceea ce nu exclude însă posibilitatea unor propuneri,
alternative, variante pe care voi încerca, în chip subiectiv, să le sugerez cu
toată deferenţa datorată unui expert în materie, multipremiat şi multidecorat. Dio cattivo – zeu neprietenos (respectând
numărul de silabe din original), nu înger
rău (p. 44); al lucrurilor pe care le-ai văzut,/ – confuze –, nu a ceea ce-ai văzut/confuz; să te
aperi nu ştii, nu nu ai apărare (p.
45); ca ale ei culori născute în tăcere, nu
– ca şi culorile-n tăcere (p. 47). Oricine va înţelege că „occhi del fanciullo
antico“ e departe de „ochii copilului prieten“. Observaţiile au în vedere fidelitatea
faţă de textul italian: este şi cazul traducerii edulcorate a unei sintagme
destul de acerbe în italiană: „senza pari/fra gli altri animali“. Corect ar fi
fost: „fără pereche/între celelalte animale“, nu „neasemeni/cu nicio alta din făpturi“. Expresiilor prozaice sau
redundanţelor de dragul ritmului şi rimei („Ciclistul doar cu prăfoasa/castitate
îşi dăruie mireasa“, a se vedea în acest sens şi catrenul intitulat „Erotica“,
p. 238), li se adaugă obscurităţi de limbă română. Ce-nseamnă, de pildă „Răsare
pe ultima sudoare soarele“? N-ar fi fost mai nimerit „odată cu soarele“? Ni se
pare inacceptabilă folosirea unor neologisme sau franţuzisme aptere, tip
apanaj, luxurie, expresie, imemorabil, imemoriale (aceste ultime două cuvinte în
aceeaşi poezie, p. 255). Aplatizarea polisemiei textului e şi ea frecventă:
„Marea e tot ca mai ’nainte“ (p. 49, „ca la-nceput“ sună parcă mai bine, nu?).
Iată însă şi exemple de traducere fără cusur, în respectul ritmului şi chiar al
rimei: „Dă-ne nouă bucuria de-a cunoaşte deplin/bucuriile noastre prin al
nostru chin“. „O, viaţa mea ferice, ei îi încredinţez/oricare dulce solitară
nebunie“. „Poate că tinereţea-i doar iubirea asta/de simţuri, fără saţ şi fără
de căinţă“. „Copile, adio, în întuneric te cufundă iar./Aşa-i şi drumul meu, întuneric
pe râu./Cât lumea o voí. Dar tainică şi fără frâu/se reaprinde-n noi lumina, şi
nu rar“.
Poet
al extremelor simultane, sapienţial şi scandalos (Cesare Garboli), peruginul a
fost mereu la fel, cum scrie Mario Luzi: „Penna a scris mereu aceeaşi poezie, o
laudă extatică dublată de remuşcare la adresa vieţii, folosind aceleaşi motive
simple, aceleaşi cuvinte şi aceleaşi simple imagini, deşi cu niveluri diferite
de transparenţă şi limpezime, a reuşit să nu fie monoton şi să nu dea impresia
că a păşit în afara lumii. E-adevărat că viaţa a însemnat totdeauna pentru el
Eros, dar eros erau pentru el toate înfăţişările vieţii“.