Luna iunie nu înseamnă numai cireşe coapte,
parfum de tei în floare, iz de vacanţă şi vara care stă să ne intre în case, ci
se deschide, de mai bine de jumătate de secol încoace, sub semnul uneia dintre
cele mai mari culturi şi civilizaţii de pe mapamond: cea italiană, care, la 2
iunie, an de an, sărbătoreşte ziua naţională. Fiind vorba de o ţară cu multiple
legături cu a noastră, atât în plan economic şi politic, dar şi cultural,
momentul festiv a fost marcat şi de această dată prin evenimente desfăşurate pe
parcursul a aproape două luni, grupate sub numele deja cunoscut al Festivalului italian, ajuns în 2013 la a
cincea ediţie, organizat de Ambasada Italiei la Bucureşti şi de Institutul
Italian de Cultură.
Dincolo de prezentarea, atât în Capitală,
cât şi în restul ţării, a produselor celor mai reprezentative, a bucătăriei şi
vinurilor, dar şi a modei italieneşti, Festivalul
a însemnat totodată şi oferirea patronajului sau susţinerea integrală a unei serii
de evenimente culturale, concerte de muzică simfonică şi de operă, seri
literare şi prezentări de carte, proiecţii de film. Pe aceeaşi agendă s-a
înscris şi o expoziţie de fotografie ce a poposit timp de două săptămâni la
sediul Institutului Italian de Cultură, fiind înscrisă de asemenea şi în cadrul
Festivalului Fotografiei Europene 2013. Lucrările prezentate aparţin unui grup
de artişti fotografi din Toscana, reuniţi în clubul numit „Il Cupolone“, fondat în anul 1961, al cărui nume a fost inspirat de
faimoasa cupolă a lui Brunelleschi care domină panorama Florenţei, şi care a
primit, de-a lungul a peste cinci decenii de existenţă, numeroase premii
internaţionale şi recunoaşteri din partea Federaţiei Internaţionale de Artă
Fotografică.
Expoziţia este deschisă printr-o serie de
portrete de oameni de la ţară, surprinşi alături de animalele care le asigură
traiul zilnic, locul unde au fost realizate neputând fi precizat, ca o dovadă
grăitoare a faptului că lumea satului are trăsături comune indiferent de
coordonatele geografice. Plimbarea ne poartă în continuare tot în zona rurală,
dar de această dată nu este deloc dificil să recunoaştem dealurile Toscanei,
acoperite de vii, şi unde ajungem de la o vilă la alta pe drumuri înguste, străjuite
de pini şi chiparoşi. Colinele blânde ne îndeamnă la hoinăreală pe jos sau cu
bicicleta, căci motoarele puternice nu îşi găsesc locul în peisaj, iar macii şi
florile de câmp parcă ne transmit, dincolo de fotografie, parfumul lor proaspăt
şi culorile vii. Din inima regiunii toscane ne îndreptăm spre mare, cea care mărgineşte
pretutindeni peninsula italiană, cea care o defineşte într-o anumită măsură şi
prin care oraşele-state din Evul Mediu ajunseseră mari puteri ale Europei şi
bazinului Mediteranei. Dar chiar şi pe mare ai nevoie de stabilitate, de puncte
de reper, iar farurile de la ţărm sunt cele care o oferă şi asupra cărora s-au
oprit artiştii.
Schimbăm
apoi registrul, cu instantanee de la competiţii sportive şi apoi cu peisaje
citadine, care ne transportă brusc în cea mai apropiată contemporaneitate, mult
mai dinamice, dar, totuşi, fără aceeaşi încărcătură poetică a imaginilor
anterioare. Nu lipsesc din expoziţie nici imaginile alb-negru, foarte potrivite
pentru unele portrete, nu la fel de inspirate în cazul peisajelor, cărora
tocmai culoarea este aceea care le dă personalitate şi căldură. Este adevărat că
nuanţele de gri sporesc dramatismul, dar nu suficient încât să compenseze trăsăturile
care lipsesc. Pentru simetria parcursului, privirea ni se opreşte, în final,
tot asupra unor portrete, de această dată scoase din context, având în spate un
fundal neutru, căci artistul este concentrat aproape exclusiv asupra expresiei şi
posturii subiectului ales. Nu putem trece cu vederea faptul că unele imagini
sunt în mod cât se poate de evident prelucrate şi „îmbunătăţite“ cu ajutorul
computerului, uneori mai discret, alteori extrem de vizibil, fără ca efectul
asupra privitorului să fie mai puternic decât cel pe care l-ar fi avut, poate,
înregistrarea iniţială. Chiar şi aşa, am mai avut, şi de această dată, un
crâmpei din Italia de care să ne bucurăm la noi acasă, care să ne trezească
amintirile sau dorul de ducă.