Când soseşte luna lui Mărţişor, gândul ne
zboară întotdeauna la primăvara care stă să readucă întreaga făptură la viaţă,
să ne coloreze zilele din ce în ce mai lungi şi o dată cu toate acestea ne vin
în minte şi toate persoanele născute sub semnul... genului feminin, cărora le
aducem omagiu, într-un fel sau altul, în aceste zile, în mod mai concentrat
decât în alte perioade ale anului. Sub semnul acestei idei, şi institutele
culturale din Bucureşti au organizat măcar o parte din manifestări avându-le
pe doamne ca protagoniste.
Eleganta sală a Institutului Cervantes a găzduit,
până în aceste zile de final de lună, expoziţia de pictură a artistei Ima Montoya, originară din Ţara
Bascilor. Plecând de timpuriu din Spania natală, s-a perindat de-a lungul şi
de-a latul Europei şi Asiei, poposind în locuri care nu ar fi putut să fie mai
deosebite: Madridului i-au urmat Londra, Tokio, Moscova şi Budapesta. Acest
periplu nomad se reflectă şi în creaţia artistei, preocupate în special de viaţa
urbană, adaptate locului în care s-a oprit să vieţuiască, asimilând în tot ceea
ce face influenţele diferitelor culturi în mijlocul cărora se mişcă.
După ce şi-a prezentat operele în
prestigioase galerii de artă din Bruxelles, Londra, Tokio, Moscova, Budapesta,
Belgrad, Barcelona şi Bilbao, Ima Montoya a ajuns şi la Bucureşti, cu expoziţia
intitulată Luces y sombras (Lumini şi
umbre). Şi pentru că titlul este unul care ne poate face să ne imaginăm tot
soiul de posibile interpretări plastice, e bine să nu prelungim prea mult
suspansul şi să dezvăluim că cele zece lucrări de mari dimensiuni, realizate în
ulei pe pânză, marchează o revenire la origini a artistei şi o îndepărtare –
cel puţin temporară – de peisajul citadin. Aceste tablouri au ca protagonist un
cuplu eminamente spaniol: omul şi taurul, studiindu-se şi înfruntându-se în
arenă, în ovaţiile şi spre desfătarea publicului spectator. Şi pentru că toate
creaţiile Imei Montoya sunt caracterizate de ritm, energie şi mişcare, marcând
de fiecare dată trecerea, agitaţia, neliniştea, tensiunea, anticiparea următorului
pas, privindu-i tablourile ne trezim transportaţi în arena de coridă,
încurajându-i pe cei care evoluează pentru noi sau stând cu răsuflarea tăiată
atunci când nu ştim, dintre om şi taur, cine va ieşi învingător. Parcă auzim de
lângă noi câte un Olé! la o mişcare
mai îndrăzneaţă şi urmărim vârtejul din centrul imaginii, încercând să anticipăm
deznodământul. Însă oricare va fi acesta, artistul poate să fie mulţumit, căci
publicul nu a rămas indiferent, ci va merge acasă meditând şi purtându-i lucrările
în minte şi în suflet.
Tot din sfera artelor vizuale, Institutul
Maghiar Balassi a prezentat publicului, în preajma zilei de 8 martie, în
spiritul acestei luni, sub genericul „Femei în artă“, expoziţia aparţinând
fotografei Orsolya Haarberg. Născută
în Ungaria şi având o formaţie ştiinţifică, artista a ales să îşi urmeze
pasiunea pentru fotografie şi natură, stabilindu-se în Norvegia, alături de soţul
ei, împreună cu care realizează reportaje pentru cunoscuta revistă National Geographic.
Selecţia realizată pentru această ocazie a
reunit imagini surprinse în Islanda şi Scandinavia, imprimate color, în format mare,
dându-ne astfel prilejul să ne simţim pe deplin cuprinşi de splendoarea naturii
pe care o înfăţişează. La o primă privire aruncată de la distanţă asupra
fotografiilor, părea că ne-am fi aflat în faţa unor picturi abstracte, în care
artistul s-ar fi jucat de-a culorile, aruncându-le de pe paletă pe pânză
aproape la întâmplare. Pe măsură ce ne apropiem însă, avem bucuria de a
descoperi ceea ce, de fapt, ştiam dintotdeauna: că natura este cel mai desăvârşit
artist din câţi există, iar noi, când alegem să ne exprimăm trăirile în acest
mod, nu facem decât să îi urmăm exemplul.
Dorind
să ne dezvăluie secretele ascunse ale peisajelor în care se deplasează,
artista alege de multe ori zonele montane, cu creste acoperite parţial de zăpadă,
care sub lumina soarelui se metamorfozează în diferite momente ale zilei,
jocul de culori ţinând şi de esenţa, de structura intimă, geoogică, a acelor
piscuri. Flora şi fauna îşi au şi ele locul binemeritat, căci niciun loc nu
poate fi cu adevărat frumos fără florile a căror vedere ne înveseleşte şi fără
vietăţile care însufleţesc totul. Alături de acestea, este prezentă şi apa, însăşi
substanţa vieţii, de la pârâu la cascadă, de la un lac îngheţat până la un ţărm
de mare, culminând cu zăpada care se aşterne peste tot atunci când îi vine
vremea.
La ieşirea din expoziţie nu ne rămâne decât
să concluzionăm că artista şi-a atins scopul pe care şi-l propune de fiecare
dată când fotografiază. Dincolo de bucuria proprie de a se afla în mijlocul
unor cadre naturale extraordinare, există şi dorinţa de a crea imagini care să
provoace emoţii şi care să poată da naştere unor asocieri şi interpretări
pentru ea însăşi şi pentru privitor deopotrivă.