De multe ori, afirmă prozatoarea Lavinica Mitu, depresia proaspetelor mămici începe din spital. Însă lucrurile acestea pot fi evitate, „Clar putem vorbi despre prevenție, pentru că, dacă îi asiguri proaspetei mame confort și siguranță și ești lângă ea și o sprijini, riscurile ca situația să escaladeze se micșorează”. Am discutat pe larg despre depresia post-partum în articolul care poate fi citit aici.

Am întrebat-o pe Lavinica dacă scrisul a ajutat-o în perioda aceea, când depresia postnatală era la „cote maxime” și când fetița ei avea doar câteva luni:

„Da, da! Scrisul m-a ținut în viață, nu doar că m-a ajutat. Cred că ajungeam din nou la spital dacă nu aveam scrisul și nu doar într-o scurtă vizită (râde), sinceră să fiu. Acum râd, dar nu e de râs.”

Întoarcerea la iubirea ei mai „veche”, la scris, s-a întâmplat datorită soțului ei. B., afirmă Lavinica, povestind că în primele luni de viață ale micuței ei, A., a citit foarte multă beletristică: „În primul rând am citit. Primul a fost cititul. Pentru că A. stătea la sân zi și noapte, nu exagerez, și trebuia să fac ceva să nu îmi pierd mințile.” 

A mers la ateliere de scriere creativă

Când a mai crescut A., fiica ei, tânăra mămică a început din nou cursurile de scriere creativă la Revista de Povestiri și, întrucât omenirea nu se confrunta încă cu pandemia de COVID-19, chiar a prins cursurile ținute în format fizic, la Lente.

„Mă duceam [la cursuri], îl lăsam pe B. cu ea. Fetița nu mai cerea sân atât de des, puteam să o alăptez înainte să plec și rezista fără mine două – trei ore. (…) Eh, și am început să scriu. Atunci am scris și multe dintre textele din «Bărbatul fără cap», dar și texte pentru un alt proiect la care lucrez, povestește Lavinica Mitu.

Își amintește că multe din prozele incluse în volumul ei de povestiri (cu care a debutat anul acesta) au fost scrise în acei primi ani alături de fetița ei.

„Mult din el a fost scris atunci, în primii doi ani cu A. Pentru că eu, în sedințele terapie, mă tot întorceam la copilăria mea. Acasă eram mereu cu copilul. Inevitabil scrisul meu s-a dus în acea direcție, chiar dacă nu îmi propusesem să fac asta”.

„Am știut că vreau să fac lucrurile altfel decât mama mea”

Prima dată a scris textul „Bărbatul fără cap”, despre care îmi spune: „nu aveam de gând să fac nimic cu el, a fost pur și simplu un text scris pentru o temă la un curs.” Terapeuta la care mergea Lavinica în acea perioadă i-a amintit că, prin prisma lucrului cu sinele, „orice terapeut îți va spune la un moment dat să scrii”.

„Eu refuzam total să scriu. După aceea, când am început să vorbesc cu terapeuta foarte mult de copilărie, au venit și poveștile. Am zis: hai să le scriu. Nu i-am dat terapeutei mele să citească niciun text. Ea a citit acum cartea când a fost publicată (râde)”.

De unde a început totul? Lavinica vorbește în primul rând despre „manifestul” ei principal. Proaspătă mămică la acea vreme, luptând cu obstacolele pe care i le scotea zilnic în cale depresia post-partum, Lavinica mărturisește acum:

„Am scris, am scris, am scris și m-a ajutat enorm. Nu pot să spun că, scriind lucrurile astea, înțelegeam ce se întâmplă cu mine. Ce s-a întâmplat cu mine copil, ce se întâmpla cu mine adult, de ce simțeam toate lucrurile care nu mă lăsau să mă bucur de nimic. Multe dintre ele s-au limpezit când am devenit mamă pentru că, în momentul în care am avut-o pe A., a trebuit să mă întreb ce fel de mamă vreau să fiu, ce fel de mamă pot să fiu. Era totul în ceață, o ceață din care o singură idee era limpede: vreau să fac lucrurile altfel decât le-a făcut mama mea. Chiar dacă pare dur, cu toată iubirea, aprecierea și respectul pe care i le port mamei mele, acesta a fost manifestul meu principal: «Nu vreau să fiu ca mama!». Atunci m-am gândit: oare de ce nu vreau să fiu ca mama? De ce mi-e așa de frică? Care sunt lucrurile alea de care mi-e frică?”

Și astfel au ieșit la suprafață anumite trăiri și sentimente pe care Lavinica le-a scris. Recunoaște că unele au durut când le-a scris, recunoaște că la unele povestiri a plâns.

„Unele m-au amuzat. M-au amuzat teribil, pentru că, în mintea mea, ele erau așa, niște chestii foarte dramatice, foarte tragice. În momentul în care le-am scris nu au mai fost așa. (râde) Și încet încet am început să nu mă mai uit cu milă la copilul acela de acolo, din poveste.” 

Din contră, continuă scriitoarea, i-a plăcut de copilul din povestea ei, din volumul „Bărbatul fără cap”: „am învățat să-l iubesc, am învățat să văd că, de fapt, copilul acela nu a fost tot timpul speriat, că de fapt copilul acela într-adevăr a trăit frica, a trăit spaima. Dar felul în care a văzut el lumea nu a fost așa cum o vedem noi, ca adulți”. 

Depresia ar putea să nu fie asociată cu nivelul scăzut de serotonină 

De fapt, aceasta a fost provocarea ei cea mai mare în privința volumului de povestiri cu care a debutat: nu a vrut să stârnească milă. „Dacă aș fi spus povestea eu, Lavinica, adult, păi mi-ai fi plâns de milă, de mamă-mamă! Nu îmi plângi de milă când termini cartea. E-adevărat, te întristează unele lucruri și nu înțelegi niște chestii. Ți se pare că sunt din altă lume, pentru că poate ție nu ți s-au întâmplat, dar am vrut ca această carte să fie mai mult decât acest sentiment, pentru că un copil nu îl cunoaște așa cum îl cunoaște un adult și are propriile instrumente magice să vadă dincolo de el.” 

Terapia digitală ar putea preveni depresia postpartum 

Tânăra a înțeles de ce a fost mai bine ca povestirile să fie scrie în principal prin ochii copilului. Iar scriindu-le, a ajuns după un timp să înțeleagă mai bine anumite sentimente. „Dacă scria adultul, era o carte mega-depresivă, o luai și ziceai «Aoleo, dar de ce îmi trebuie mie asta?!». În plus, punându-mă în postura de copil, am putut să înțeleg mai bine anumite lucruri pe care adultul n-a putut să le înțeleagă. De ce, de exemplu, eu îl iubeam pe taică-meu, chiar și atunci când am aflat că, de fapt, nu era un om care să merite iubirea mea? De ce soră-mea încă păstrează acum legătura cu el? Nu înțelegeam! De ce să vrea un astfel de om în viața ei? Am putut să îmi răspund la multe întrebări scriind cartea [Bărbatul fără cap] și într-o oarecare măsură am înțeles-o pe sora mea în momentul în care a crescut fiică-mea și am văzut că mă iubește indiferent de reacțiile mele, de stările mele, de momentele în care nu eram mama care îmi propusesem să fiu. (...) Am înțeles că l-am iubit [pe tata] pentru că era normal să îl iubesc!”. 

A reușit să închidă „cercul”

În cele din urmă, după un timp, recunoaște că s-a împăcat cu ideea că da, l-a iubit pe tatăl ei. „Am stat și m-am întrebat după ce am scris cartea: «Îl mai iubesc pe taică-meu?” (zâmbește) Asta a fost marea întrebare care a rămas la mine după ce am terminat cartea «Bărbatul fără cap». Pentru că mai erau povești foarte multe de scris, dar am simțit că am spus ceea ce aveam de spus. Că pot să închid cercul. Că poveștile care au rămas acolo, în sertar, nu ar fi adus nimic în plus față de ceea ce am reușit să pun în carte.” 

A reușit, crede ea, să își răspundă la marea întrebare: „Mi-am dat seama că nu, nu-l mai iubesc. M-am întrebat după aceea dacă l-am iertat. Și nu l-am iertat. (...) M-am împăcat însă cu copilul acela de care cumva îmi era frică. Cu care nu voiam să mă întâlnesc, nu voiam să îl scot la suprafață. Nu voiam să accept că din el am crescut eu”. 

S-a hotărât să scrie despre maternitate

Lavinica mi-a mărturisit la întâlnirea noastră din această toamnă, când ne-am bucurat de soare pe terasa unei ceainării din Cotroceni, că mai are un proiect în lucru, dorind să scrie despre maternitate. „E deja scrisă o povestire care mi-a ieșit foarte bine și de la care a plecat ideea de a scrie despre asta. Textul l-am scris tot la cursurile de creative writing. În momentul în care am citit tema, mi-a venit în minte imaginea cu mine și B. venind în prima zi acasă cu A., și am simțit că este o poveste pe care trebuie să o spun, atât pentru mine, cât și pentru soțul meu”.

Totuși, de ce s-a hotărât să scrie acest proiect al ei, de suflet, despre maternitate? Despre un subiect care reprezintă atât de mult pentru ea? Datorită impactului emoțional pe care cuvintele scrise de ea l-au avut asupra soțului. „I l-am dat lui B. să citească și el a plâns când a citit textul. Mi-a zis: «Tu asta ai simțit atunci? Eu nu mi-am dat seama că tu asta simți. Nu am conștientizat că tu asta ai simțit!»”

Tot soțul ei, B., i-a mărturisit la acel moment cât de bine a înțeles emoția pe care ea a vrut să o transmită: citind textul, el s-a gândit la cum s-a simțit atunci. S-a gândit la cum a fost pentru el momentul în care au adus acasă bebelușul de la maternitate, recunoscând că în acele clipe pe amândoi i-a luat pe sus un val uriaș pe care nu l-au văzut venind.

Impactul pe care l-a avut textul asupra lui B., soțul Lavinicăi, a fost uriaș. Apoi Lavinica a dat același text altcuiva, să îl citească, cuiva care nu are copii. „Am zis hai să vedem ce simte cineva care nu a trecut prin experiența asta [a maternității]. A avut impact emoțional foarte mare și am zis «Bun, pot să fac asta». Pot să spun povestea asta cu scopul despre care vorbeam mai devreme: să ieșim din grupul mamelor cu povestea despre depresie și să o ducem acolo unde trebuie, de fapt, să ajungă: la oamenii care nu au copii, dar care probabil au prietene care trec prin asta; la familie, la tați. Acolo trebuie să ajungem!”.

O carte pe înțelesul femeilor

Scriitoarea Lavinica știe deja ce obiectiv să îi atribuie proiectului ei viitor dedicat maternității, pentru că va trata în el, în primul rând, subiectul depresiei post-partum. De ce? Pentru că depresia post-partum poate afecta orice femeie, indiferent de educație, de job, de situația ei materială.

„Vreau să scriu o carte pe care să o înțeleagă și o femeie dintr-o localitate de provincie, care nu citește foarte mult. Să o înțeleagă și o femeie educată care este consumatoare de literatură și care niciodată nu a spus că trece prin depresie postnatală pentru că ea este director în corporația X și cum, Doamne iartă-mă, să recunoască ea așa ceva! Fie că ești Maria dintr-un oraș de provincie sau dintr-un sat unde se agață harta în cui, fie că ești directoarea nu știu cărei bănci, nu scapi – depresia postnatală nu ține cont! Nu ține cont de educație, nu ține cont de jobul pe care îl ai, nu ține cont de situația materială, nu ține cont de nimic. Ține cont doar de faptul că ești femeie și că ai devenit mamă. Atâta tot!”.

Publicul viitoarei ei cărți

Pornind de la acel text despre maternitate pe care l-a scris deja, Lavinicăi i-au venit alte și alte idei. După un timp, a recunoscut că și-a dat seama că este foarte furioasă „și [asta] e o carte pe care nu trebuie să o scriu cu furie, pentru că nu furie vreau să le transmit cititorilor.”, explică ea.

Își dorește ca altul să fie suportul care să susțină mesajul său, care speră că va ajunge la un public cât mai divers: tați și viitori tați, părinți, bunici, prieteni sau colegii de muncă ai unei mame proaspăt revenită din concediul de maternitate.

„Empatia și înțelegerea vreau să fie motorul care să îi facă pe oameni să își pună întrebări și să privească mai atenți la mamele din jurul lor. Vreau să fiu cât mai sinceră. Vreau să fiu dură, pentru că este dur ceea ce se întâmplă, dar să trezesc empatie și înțelegere. Vreau să spun o poveste echilibrată. Nu vreau să victimizez femeile care suferă de depresie postnatală. Vreau ca depresia postnatală să fie înțeleasă ca o boală – pentru că este o boală. Să fie acceptată. Are, într-adevăr, un tratament diferit față de alte boli. Te doare capul, ți se dă o pastilă. Suferi de depresie postnatală, în primul rând ți se dă un terapeut”.

Mi-a povestit că nu a avut curaj să vorbească cu soțul ei despre depresia post-partum nici după ce a început terapia, pentru că îi era foarte greu, mai ales că îl vedea pe B. cât de speriat era și el. Pentru volumul ei despre maternitate Lavinica are în plan să includă și un text scris de B., tocmai pentru a da greutate cărții. „Chiar o să-l rog să încerce să scrie și el – așa cum se pricepe el. Despre cum a fost. [Vreau] să fie parte din carte și perspectiva lui. Perspectiva celorlalți probabil o voi spune eu așa cum am văzut-o”.

Dar un text scris de B. cu siguranță va fi inclus în noua carte, afirmă Lavinica: „Cum a fost ultimul text în «Bărbatul fără cap», care de fapt nu avea treabă cu povestea, să zic așa. [Text] care a ieșit din sfera de literatură. Așa aș vrea să am și în cartea asta, o povestire spusă de el, de B.”

Scrisul ca remediu 

Discuția noastră s-a axat, în principal, pe recunoașterea semnalelor de alarmă de către cei din jur. Este important ca ei să observe dacă o proaspătă mămică are simptome de depresie post-partum, mai ales că această tulburare se poate trata. În cazul Lavinicăi, scrisul a avut un rol major în primele luni petrecute acasă cu bebeșul, după cum îmi explică:  „Faptul că am reușit să scriu în perioada aceea destul de grea cu A. [acasă] a fost singura mea conexiune cu ideea de a trăi, cu ideea că fac ceva! Adică prin scris m-am agățat efectiv de viață, despre asta a fost. Nu copilul m-a făcut să mă agăț de viață când am trăit cea mai joasă cădere în depresie, ci scrisul. El mă trăgea la suprafață. Am zis că trebuie să rezist, trebuie să fac ceva care să îmi arate că nu am murit de tot în momentul în care am născut”.

Ce a simțit în acea perioadă este greu de descris în cuvinte, pentru că, odată cu venirea pe lume a fetiței ei, Lavinica a simțit că a pierdut mari părți din ea – și nu întâmplător spune că a simțit că a murit: „Am simțit că Lavinica-femeia a murit, Lavinica-soția a murit, Lavinica-prietena a murit. Lavinica – femeia care organiza cu entuziasm evenimente corporate, toate femeile care am fost înainte și tot ceea ce fusesem eu înainte au murit în momentul în care au scos copilul din burta mea. Am simțit că toate au dispărut și nu mă voi putea întoarce niciodată la ele. Am început abia acum să mă întorc, după trei ani și jumătate. A durat mai mult decât mi-aș fi dorit!”.

În momentul în care devii mamă, recunoști sau nu recunoști, ești doar mamă! E foarte greu să mai fii și altceva o lungă perioadă de timp.