Muzeul Naţional al
Literaturii Române a găzduit vineri, 6 iunie, conferinţa cu titlul „Secrete de
fabricaţie“, susţinută de prozatorul Dumitru
Ţepeneag. Autorul este cel care, în 1966, a înfiinţat un nou curent
literar, onirismul, alături de Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu, Virgil
Mazilescu, Daniel Turcea, Iulian Neacşu, Emil Brumaru, Sorin Titel, Florin
Gabrea şi Virgil Tănase. A fost probabil ultima conferinţă MNLR, după cum a mărturisit
cu tristeţe şi directorul muzeului, scriitorul Ioan Cristescu, prezent la
eveniment (clădirea a fost retrocedată în 2002 şi nu s-a găsit o soluţie pentru
a-i plăti proprietarului chiria cerută).
Rotonda muzeului a fost
martora unei discuţii relaxate, presărate cu umor, din care nu au lipsit
remarcile la adresa poetei Nora Iuga, pe care telespectatorii ar fi putut-o
vedea la televizor autointitulându-se reprezentantă a onirismului; „sau poate că
e mai bine aşa, să afle lumea de onirism“, a spus Dumitru Ţepeneag. Din
„secretele“ dezvăluite de scriitor, am putut afla că pentru onirici, spre
deosebire de lucrările autorilor suprarealişti, visul nu reprezintă o sursă de
inspiraţie, ci doar o structură, inspiraţia venind din realitate. Visul nocturn
nu poate fi transcris, şi nici povestit, pentru că el „se răceşte, se usucă
precum o meduză“, după cum spunea Edgar Papu. S-ar putea spune că atunci când
visăm, procedăm precum un scriitor oniric: memoria selectează din realitate
anumite fragmente. Un element oniric este faptul că personajele romanului
„Hotel Europa“, primul dintr-o trilogie de 1.400 de pagini publicată de Dumitru
Ţepeneag, pleacă la Paris în căutarea autorului lor. De asemenea, romanul
„Cuvântul nisiparniţă“, publicat de scriitor în Franţa, începe în limba română,
pentru ca, încetul cu încetul, în text să se strecoare cuvinte franţuzeşti,
finalul romanului fiind scris complet în franceză. Efectul este unul muzical,
de parcă ai întoarce din când în când o clepsidră, a explicat autorul.
Onirismul tinde către
proză şi către muzică, consideră Dumitru Ţepeneag. Poeţi precum Leonid Dimov şi
Virgil Mazilescu au eliminat treptat metafora din poezia lor, pentru a o
înlocui cu enumerări. „Deci, mă consideri mai degrabă un textier“, îi spunea
Dimov lui Ţepeneag, în timpul unei vizite la Dolhasca lui Emil Brumaru. Autorul
a vorbit şi despre Mazilescu, pe care îl consideră drept unul dintre cei mai
mari poeţi de după război, un poet complicat şi greu de încadrat într-un
curent.
Gruparea onirică s-a
desfiinţat după apariţia tezelor din iulie 1971, prin care Nicolae Ceauşescu
instituia o cenzură extrem de dură şi limita libertatea de expresie a
scriitorilor. Dumitru Ţepeneag a pierdut cetăţenia română în 1975, prin decret
prezidenţial, apoi s-a stabilit la Paris, unde, pentru câtva timp, a fost unul
dintre animatorii exilului literar românesc. A fost jucător de şah profesionist
şi a predat şahul în şcoli, pentru a-şi câştiga existenţa. A tradus din franceză
şi a fost tradus în numeroase limbi. După 1990, a făcut naveta între Paris şi
Bucureşti şi mărturiseşte acum că nu e foarte sigur că a făcut bine că s-a
întors. La conferinţa de la MNLR, prozatorul a trecut în revistă şi câteva din
lucrările sale, dintre care am menţionat deja „Cuvântul nisiparniţă“ (Éditions
P.O.L., Editura Universităţii de Vest) şi „Hotel Europa“ (Éditions P.O.L.,
Albatros). Romanul „Zadarnică e arta fugii“ (Flammarion, Albatros) a fost
descris ca o construcţie între două femei, Maria şi Magda, care devin două
puncte, M şi M1. Romanul „Nunţile necesare“ (Flammarion, All, Art) pleacă de la
balada Mioriţa, iar autorul mărturiseşte că sensurile lui s-au îmbogăţit prin
traducerea în alte limbi. „Hotel Europa“ îi solicită cititorului răbdare şi
perseverenţă, precum şi erudiţie şi abilităţi de detectiv. „Camionul bulgar“,
cel mai recent roman, al treilea din trilogie, nu are narator, iar autorul este
un fel de Dumnezeu al textului, un ochi care vede totul, dar nu îl interesează
să şi înţeleagă ori să comenteze în vreun fel. Iar romanul „Pigeon vole“
(„Porumbelul zboară“, Univers) aduce mai puternic în prim-plan tema demiurgului
derizoriu, temă prezentă în toată opera scriitorului.
În fine, Dumitru Ţepeneag
a vorbit şi despre situaţia literaturii de azi, plecând de la intervenţia lui
Eugen Simion care nu îşi imaginează cum ar putea fi citit Proust pe
dispozitivele digitale ale momentului. În secolul al XVIII-lea, exista o elită,
iar bestsellerul era stabilit de câteva mii de cititori, restul oamenilor fiind
analfabeţi, a spus Dumitru Ţepeneag. Azi, există televiziunea şi internetul,
care duc la o uniformizare, iar cititorii vor să se regăsească în ceea ce văd
la TV. „Mi s-a stricat televizorul acum câteva zile şi în timpul ăsta am citit
ca nebunul. Mi-a plăcut la nebunie! Dar mi-am cumpărat altul pentru că voiam să
o văd pe Simona Halep în finală“, a spus amuzat scriitorul. Apoi, oamenii de ştiinţă
ne promit că ne ajută să devenim mai deştepţi cu ajutorul unor dispozitive
inserate în creier – „Ce nevoie vom mai avea atunci de un Cervantes, de
exemplu?“, se întreabă omul cărţii. „Sau, poate că vom avea nevoie“, admite tot
el.
Dumitru
Ţepeneag nu consideră că asistăm la sfârşitul literaturii, chiar dacă realizează
că acesta se apropie, şi, în glumă, îşi cere scuze pentru „pesimismul obositor“
de care dă dovadă. Literatura se va sfârşi însă, crede scriitorul, doar în
momentul în care îşi va conştientiza singură căderea.
