„Secretul
atomic“, ultima premieră a Teatrului „Tudor Vianu“ din Giurgiu, a ajuns
printr-o întâmplare norocoasă la Bucureşti şi a putut să ni se dezvăluie în
toată complexitatea sa pe scena mică a Teatrului de Comedie în faţa a optzeci
de spectatori. Piesa Luciei Verona a îndeplinit formal prima condiţie impusă de
severul manager al teatrului, Mircea M. Ionescu, aceea de a avea minimum două
personaje. „Secretul atomic“ a avut totuşi trei.
Piesa Luciei Verona,
care se petrece bineînţeles nu în România, se vrea în subsidiar un pamflet
coroziv la adresa democraţiilor occidentale care au ajuns în situaţia de a pune
destinele unei ţări, ale unui popor, în mâna unui singur om, căruia i se dau
prerogativele să apese sau nu pe un buton care ar aduce distrugeri
considerabile omenirii. Piesa a fost inspirată, mărturiseşte autoarea, de o
emisiune de pe canalul TV5 care transmitea în direct ceremonia transferului
prerogativelor prezidenţiale între FranÎois Mitterrand şi Jacques Chirac: „La
un moment dat, cei doi s-au retras pentru un «huis clos», acea întâlnire între
patru ochi, cu uşile închise, în care preşedintele care predă mandatul îi destăinuie
succesorului cele mai importante secrete de stat, inclusiv codul atomic. Întrevederea
a durat destul de mult, iar comentatorii televiziunii se întrebau oare despre
ce puteau să discute atât. Întrebarea m-a obsedat multă vreme. Încercam să-mi
imaginez ce-şi spun doi şefi de stat într-un asemenea moment. Şi aşa am ajuns să
scriu «Secretul atomic» în 1997“. Povestea nu se petrece în vreuna dintre ţările
Terrei, explică în continuare autoarea, „nu se bazează pe întâmplări care au
avut loc sau pe personaje reale. Ea este numai rodul unei imaginaţii perverse şi
întortocheate, care se încăpăţânează să inventeze realitatea“.
Din grija instituţiilor
artistice de a nu supăra autorităţile, găsim în caietul-program precizări cât
mai „precise“: „În urma alegerilor prezidenţiale, într-o ţară imaginară, fostul preşedinte, care se dovedeşte a fi
alcoolic, predă prerogativele noului preşedinte, de fapt o femeie, o doamnă
deprinsă foarte puţin cu băutura. Dar fostul preşedinte amână la nesfârşit
predarea secretului atomic care, de fapt, după cum aflăm în final, nici nu
există, în schimb îl deprinde pe noul preşedinte cu plăcerile băuturilor
tari. La sfârşit, constatăm că a trecut
atâta timp de când a început predarea prerogativelor încât cei doi foşti preşedinţi
vor participa la recepţia în onoarea celui de al treilea“. Acesta ar fi pe
scurt subiectul, acţiunea piesei Luciei Verona.
În
perioada comunistă, când un scriitor nu putea aborda critic o temă de maximă
actualitate, nu avea decât două soluţii: ori să renunţe la subiect, ori să-l
transfere în lumea coruptă occidentală (cazul romanului „Racul“ a lui Alexandru Ivasiuc) sau în lumea
fantastică a science-fiction-ului printr-un simplu procedeu care, am impresia,
se repetă peste ani şi aici. E un procedeu bun, care a fost verificat şi care
de-a lungul timpului a dat roade. Ne-am fi aşteptat şi am fi dorit, ţinând cont
de experienţa de viaţă a autoarei, la un text care să reflecte realitatea
controversată pe care o trăim actualmente, într-o ţară cotropită de corupţie la
nivel înalt şi unde, doar cu puţin timp în urmă, a avut loc o lovitură de stat
pe care autorii ei n-o mai recunosc. Dar, în ultimă instanţă, trebuie să judecăm,
să analizăm cazul cu ce avem la îndemână, adică să lucrăm cu materialul
clientului.
Dacă
un subiect ca acela descris poate părea tezist sau, eventual, ştiinţifico-fantastic,
în schimb, spectacolul regizat de autoare cu concursul lui Ingrid Bonţa şi
scenografie semnată de Daniel Divrician are valenţe pozitive, prezentându-se
surprinzător de sprinţar, amuzant, căpătând aspecte corozive şi, câteodată,
trecând peste „lejeritatea“ anumitor scene, chiar accente dramatice. Pavel Bârsan,
în rolul preşedintelui care predă, se dovedeşte un actor complet, având
capacitatea de a ţine aţintită atenţia publicului asupra discursului său peste
o oră, fără să plictisească. Este, pe rând, colocvial, amabil, pus pe o
conversaţie cu duble înţelesuri, când insinuant, dar şi brutal încercând să
ademenească la băutură pe viitoarea preşedinte. A fost o surpriză pentru mine şi,
dacă sorţii nu-i vor fi potrivnici, cred că va avea un siaj de mare actor.
Valeria
Teaşcă, interpreta viitorului preşedinte, este autoarea unui impresionant CV de
roluri jucate din anul 1990 la Teatrul din Giurgiu (unde a fost şi directoare),
care include performanţe scenice impresionante: de la coana Chiriţa a lui
Vasile Alecsandri la Zoe Trahanache din „O scrisoare pierdută“ de I. L.
Caragiale. Ea reuşeşte, din puţinele şi zgârcitele intervenţii pe care i le
rezervă autoarea, să creeze, datorită înzestrării fizice, o siluetă credibilă
pentru un personaj ajuns în vârful puterii din pură întâmplare. Autoarea
trebuie felicitată pentru flerul de a distribui doi actori care au reuşit două
compoziţii admirabile.
„Secretul
atomic“ al Luciei Verona este doar una dintre zecile de piese cu minimum două
personaje aduse pe scena Teatrului „Tudor Vianu“ cu care managerul M. M.
Ionescu a întors istoria teatrului românesc de la Giurgiu la… Eschil!
