S-a afirmat cu dreptate şi nu o dată că
religia este nucleul culturii. Într-o carte dedicată culturii moderne, Roger
Scruton foloseşte o metodă „arheologică“ pentru a descrie evoluţia procesului
de secularizare prin apariţia şi accentuarea fenomenului numit de specialişti
„dezvrăjirea“ lumii. La noi se vorbeşte despre secularizare cel mai adesea în
termeni incriminatorii, ca o cauză ce a condus la apariţia crizei contemporane.
Rămâne însă un fenomen încă prea puţin analizat şi părtinitor apreciat. S-ar
putea proceda şi altfel – să pornim de la cercetarea onestă a începuturilor
pentru a redescoperi în ce condiţii şi cum anume creştinismul s-a impus până
într-atât încât a schimbat istoria şi a deschis o nouă eră. Spre acest fel de înţelegere trimite lucrarea Am găsit pe Mesia. Viaţa, faptele
miraculoase şi minunatele învăţături ale Sfântului Apostol Andrei, apărută
la Ed. Univers Enciclopedic Gold, colecţia „Historia Religionum“. Alcătuită de Remus Rus, cartea se deschide cu o
prefaţă substanţială semnată de prestigiosul profesor de istoria religiilor,
urmată de traduceri, note şi comentarii deplin lămuritoare asupra vieţii,
faptelor şi sfârşitului martiric ale Sf. Ap. Andrei, „cel dintâi chemat“.
Învăţăm de pe băncile şcolii că Ap. Andrei,
de curând şi Ap. Filip, au evanghelizat poporul român încă din primii ani ai
propovăduirii Veştii celei bune. Cuvenita cinstire a sfinţiei sale o facem la
30 noiembrie şi, într-o semnificativă coincidenţă, a doua zi este sărbătoarea
noastră naţională. Stăruie în minte cuvintele Părintelui Stăniloae după care
poporul nostru este „român prin naştere şi creştin prin vocaţie“; vocaţie,
adică chemare pe care a făcut-o celor ce trăiau pe aceste meleaguri Sf. Ap.
Andrei, el însuşi fiind întâiul chemat. Chemarea a fost ascultată de trăitorii de
atunci, a căror spiritualitate era aproape pregătită să împărtăşească Vestea
cea bună a venirii Mântuitorului. I se mai spune „Apostolul lupilor“, cu
trimitere evidentă la denumirea veche a dacilor („daoi“ – lupi). Tradiţia spune
că un lup l-a însoţit şi păzit pe Apostol prin Dobrogea până când a ajuns la
peştera care îi poartă numele. Trebuie să adăugăm însă că Sf. Andrei este
considerat evanghelizator şi de Biserica Rusă, aceea a Georgiei, în timp ce
unii îl consideră întemeietorul Scaunului episcopal al Bizanţului, iar în
Scoţia este cinstit ca ocrotitor, crucea sa (în formă de X) fiind simbol
venerat înscris pe steagul Scoţiei, ca şi pe cel al Marii Britanii – un
itinerar evanghelic impresionant despre care s-a scris o literatură pe măsură,
cu toate că în Noul Testament sunt puţine referiri la acest „Apostol al
evlaviei“. O ilustrează cu excelenţă şi această lucrare în care pot fi studiate
documente apocrife şi ne grăbim, la rându-ne, să subliniem că aceasta nu
înseamnă, nici pe departe, că sunt false, ci doar neînscrise în corpusul
canonic al Noului Testament.
Ucenic al Sf. Ioan Botezătorul,
propovăduitorul pocăinţei, Ap. Andrei era în preajmă-i atunci când acesta,
văzându-L pe Hristos, a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, care a venit să ridice
păcatul lumii“. A mai văzut, foarte probabil, cum cerurile s-au deschis şi
Duhul Sfânt în chip de porumbel a vestit: „Acesta este Fiul Meu mult iubit
întru care am binevoit“. Astăzi, vorbim mult despre pocăinţă, până într-atât
încât cuvântul şi-a pustiit bogăţia de semnificaţii, s-a „deşertat“, şi se
ignoră că, în principal, pocăinţa este o cale ideală de autocunoaştere. Ideală,
pentru că ne raportează la o valoare absolută, la Dumnezeu, despre care David
mărturiseşte prin veac că „El ne-a făcut pe noi, nu noi“. El, care a făcut cu
înţelepciune şi cu pricepere cerul şi pământul, a adus întreaga lume din
nefiinţă la fiinţă şi o ţine cu nemărginita-i dragoste. Pe om l-a făcut după
„chipul şi asemănarea Sa“, ca încununare a creaţiei, pe care i-a şi supus-o. Să
nu uităm că tot răul a venit prin nesocotirea poruncilor divine date de Creator
dintr-o infinit răbdătoare purtare de grijă. A înţeles prea bine aceasta, cu
inima, tânărul pescar şi a dat fuga la fratele său mai mare, Petru, vestindu-l
„Am găsit pe Mesia“, pe Adevăratul Mesia, Dumnezeu cel adevărat, pentru că şi
pe atunci erau mulţi cei care se credeau Mesia. Ce a urmat ştim, cum ne este
cunoscut că, după Învierea şi Înălţarea Domnului, cei 12 ucenici au plecat să
ducă Vestea cea Bună a Mântuirii. Lucrarea redă întreg acest traseu în patru
părţi, de unde avem multe de învăţat despre viaţa şi faptele Sf. Ap. Andrei,
dar şi ale Apostolilor Petru, Matia, Bartolomeu şi Pavel. Ca o apoteoză, ultima
parte ne face părtaşi la jertfa mărturisitoare a Sf. Ap. Andrei.
Sf.
Andrei şi-a asumat cât se poate de firesc misiunea apostolică – mod de a
vieţui în lumina Adevărului care ne face
liberi, pentru că deschide Calea spre viaţa veşnică, făcând din moarte o
trecere. Reconstituind acest drum misionar, care este şi unul spre adâncul cel
mai adânc din noi, profesorul Remus Rus subliniază că „articularea învăţăturii
evanghelice se întemeiază pe două mari elemente strâns legate între ele:
cuvântul şi minunea, kerigma sau cuvântul propovăduit de apostol, consolidat
întru puterea adevărului prin minuni“. Cuvântul fără emfază retorică, dar „cu
putere multă“, atât cât să ajungă în inimi, să rămână şi să rodească acolo spre
zidire: „v-am transmis vouă cuvinte pe care mă rog să le primiţi aşa cum
cuvintele însele ar dori“. Şi astăzi, aceste cuvinte îşi păstrează nealterată
puterea de modelare a inimii şi de îndreptare a minţii spre „Lumina cea
adevărată, care luminează pe tot omul ce vine pe lume“. Cât de departe sunt
aceste cuvinte de „moralemele“ care ne trec pe lângă urechi şi iau calea
deşertăciunii, de unde şi vin înveşmântate în ton inchizitorial.
Desigur, teologia andreeană nu este
sistematizată, după cum subliniază profesorul Remus Rus, dar ne simţim datori
să repetăm, ea îşi face cale spre fiecare om în unitatea şi unicitatea sa. Acest
apostol al virtuţilor creştine ţinea seama de cei cărora li se adresa, de
mentalitatea lor, de necazurile şi nevoile lor. Comunitatea creştină ocroteşte
şi încurajează afirmarea fiecărui om ca persoană, ca nume, nu ca număr, şi are
seva dătătoare de viaţă în iubirea ziditoare a lui Dumnezeu. Uneori, parcă prin
glasul Sf. Andrei vorbea Însuşi Mântuitorul: „Dacă doriţi viaţa cea
netrecătoare, eu sunt! Dacă doriţi un frate adevărat care să vă separe de
fraţii falşi, eu sunt fratele vostru. Iar dacă doriţi şi căutaţi ceva ce este
mult mai valoros decât voi, mă aveţi pe mine şi tot ce este al meu va fi al
vostru“. La tot pasul, minunea era o pecete a cuvântului rostit şi în jurul
lui, ca dintr-o sămânţă, rodeau bogat virtuţile creştinismului – iubirea, credinţa,
speranţa într-o unitate folositoare îndumnezeirii omului. Şi se făcea că
iubirea lui Dumnezeu îşi sporea nemărginirea cu fiecare creştin, cu fiecare
neam, eliberându-i de toate spaimele: „Nu vă temeţi! Eu am biruit lumea!“.
Dăruit lui Hristos cu toată făptura sa, slujind Adevărului care eliberează omul
din captivitatea răului pentru a-l reda demnităţii dintâi, Sf. Andrei nu
urmărea să fie pe placul celor care îl ascultau, ci să-i aducă la o credinţă
curată, „care nu e întărită prin supraabundenţa verbozităţii, ci prin
integritatea raţiunii şi curăţia minţii“. Iar de cineva voia să-i dea bani sau
vreun alt dar pentru binele făcut, refuza categoric, spunând că doreşte ca acel
vindecat să se dăruiască lui Hristos, urmându-L spre împărăţia cerurilor. Şi aşa
a dus pe Hristos pe unde ajungea, „făptuind şi învăţând, mustrându-i pe cei
neînţelegători, întorcându-i pe cei rătăciţi, vindecându-i pe bolnavi, punând
pe fugă duhuri, curăţind templele idolilor, rânduind biserici, sfinţind
jertfelnice, hirotonind preoţi, aşezând diaconi şi conducându-le pe toate prin
Sfântul Botez în credinţa lui Hristos.“
Când,
răstignit pe crucea care îi poartă numele peste tot veacul, Apostolul vedea pe
cineva ce încerca să-l dezlege, se ruga cu glas tare: „Stăpâne, nu lăsa ca
Andrei cel legat de lemnul Tău să fie iarăşi dezlegat. Nu mă lăsa vrăjmaşului
Tău să mă dezlege pe mine cel ce spânzur de harul Tău. O, Hristoase, Cel pe
care l-am dorit… Căruia îi aparţin, primeşte-mă, astfel încât plecarea mea la
Tine să unească pe toţi cei înrudiţi cu mine, să găsească odihnă în slava Ta.“
Cu bucurie sfântă a primit Crucea pe care a mărturisit-o ca dătătoare de viaţă:
„Încep a-ţi cunoaşte Taina, căci te afli sădită în lume ca să întăreşti pe cele
fără stare“. Cel care a căutat cu neodihnă „mai întâi împărăţia cerurilor“ a
plecat spre ea în anul 60, de pe crucea care de atunci îi poartă numele şi pe
care o întâlnim ca avertizând asupra unui posibil pericol.
Privind
Crucea ca pe „un trofeu neînvins al lui Hristos asupra duşmanilor“, să ne spunem
într-o inimă şi un glas mărturisitor cu Sf. Andrei: „O, cruce, lemn aducător de
viaţă, sădită pe pământ, dar adunând rodul din ceruri“. Pentru aceste motive,
cartea pe care profesorul Remus Rus ne-a dăruit-o are şi valoarea unei
rugăciuni „în Duh şi Adevăr“. Lectura şi studiul ei sunt spre zidire într-un
timp când credinţa adevărată e greu încercată de „relele zilei“ sau de idolii
de tot felul; când clamarea iubirii ascunde, nu o dată, indiferenţa, dispreţul
şi chiar ura; când speranţa e îngenuncheată intereselor acestei lumi care se
pare a începe să ne refuze. Acum, ca şi atunci, Sf. Andrei aminteşte fiecăruia
dintre noi: „că eşti sfânt, că eşti lumină, că eşti asemenea celui nenăscut, că
eşti inteligibil, că eşti ceresc… că stăpâneşti cu adevărat şi, adunându-te în
tine şi înţelegându-ţi condiţia, ajungi la conştiinţa superiorităţii tale“. De
este greu, să-l avem mereu în faţa ochilor inimii pe Sf. Ap. Andrei şi credinţa
în cuvintele lui Hristos: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul
veacurilor.“
