Versul alb a început să-l înlocuiască pe cel
clasic odată cu debutul secolului trecut, constituind şi astăzi un „embarras de
choix“ (nehotărâre în alegere) sau un fel de „entre vous deux mon coeur
balance“ (între voi două inima-mi oscilează) pentru cei ce practică poezia.
Impresia că este mai uşor să compui în versuri albe este nejustificată, pentru
că acestea îşi au cerinţele lor proprii. Într-adevăr, pentru a nu constitui o
înşiruire prozaică în cazul în care le punem cap la cap, versurile albe trebuie
să aibă o cadenţă, nu formală, ci decurgând din izvorul poetic ce sare din
piatră în piatră pentru a ne potoli setea de claritate şi frumos. Coagulându-se
în unităţi poematice distincte, discursul liric trebuie să permită o frazare
metaforică spontan-estetică. Printre poeţii care reuşesc aici este şi Maria Mănucă, dovedindu-o în ultima
plachetă de versuri, Clinica de metafore, care vine după Trenul Cervantes (2010).
Titlul
sugestiv ales de poetă ne face să ne folosim în analiză de perspicacitatea câştigată
purtând halat alb. Cei doi critici care sunt citaţi pe contracopertă îi
identifică poezia ca fiind nativă sau naturală, dar preferăm „diagnosticul“ de
spontană. De ce? Pentru că demersul poetic este motivat de un sentiment generat
de spontaneitate. Acesta este încrederea în oameni, în aceia cărora li se
adresează. „Simptomul patognomonic“ al literaturii spontane, native sau
naturale, este lipsa apartenenţei la un curent declarat. Astfel, imaginile din
poemele Mariei Mănucă par să cheme impresionismul, şi înmănuncherile lirice
sunt legate cu spice simboliste. Dar caracteristica individuală a poemelor
este, cel mai adesea, scenariul peste care autoarea are încrederea să ridice
cortina de intimitate. Şi de ce să nu o spunem explicit, încrederea este o însuşire
romantică. Puţin surprinzătoare este infiltrarea unor figuri geometrice pe
care, mărturisesc, nu mă aşteptam să le găsesc presărate printre versuri. Să
fie oare „link-uri“ la poetul matematician Ion Barbu? Oricum, estetizarea
geometriei şi fizicii este validă, în aceeaşi măsură în care este şi obiectul
medical. De altfel, rolul metaforelor este producerea tresăririi, mirării,
surprinderii. Iată un exemplu: Erau
toate…/şi copilăria – un cosaş/ascuns printre celule/Îl aud cum sare/peste băltoacele/în
care a căzut cerul. Impresionist-simbolistă este secvenţa: Mă leg de soare/cu panglicile albastre/ale pălăriei
de lumină (Ultima legătură) sau: Un
fluture uriaş, vibrând din aripi/urca bolta/trăgând după el noaptea/apa şi
plaurii/De sus fremăta din magneţi (?)/alunga tristeţea din lucruri… (Ea
alunga tristeţea din lucruri). Nostalgic, cu trecut de mobilă de epocă apusă
este poemul „Se ruinează anii“. Exemplele pot continua, dovedind că ne aflăm în
faţa unei personalităţi care înmănunchează întreite aptitudini artistice:
poetice, introspective şi picturale.
