După 35 de ani de studii, dr. Stuart Hameroff, profesor la Departamentul de anesteziologie şi psihologie şi director al Centrului de studii de conştiinţă ale Universităţii Arizona, a elaborat o teorie conform căreia, în apropierea morţii (near-death experience – NDE), substanţele cuantice din care este alcătuit sufletul traversează sistemul nervos, spre Univers. Ideea consonează cu teoria după care conştiinţa ar fi un program specific unui computer cuantic situat în creier, ce poate persista în univers şi după moarte. Dacă cel care e pe moarte îşi revine, aceste substanţe se reîntorc, derulându-şi programul mai departe. În colaborare cu fizicianul sir Roger Penrose, dr. Stuart Hammeroff a elaborat teoria cuantică a conştiinţei, conform căreia sufletul este format din structuri numite „microtubuli“, găzduite în creier. În consecinţă, sufletul este mai mult decât interacţiunea dintre neuroni, alcătuit fiind din „materia primă“ a Universului, şi, poate, a existat întotdeauna. Într-un timp pozitivist şi pragmatic din cale afară, asemenea teorii generează aprinse controverse, unii specialişti considerând că, totuşi, cercetarea din fizica cuantică pare a valida o asemenea ipoteză.

Cogito, ergo sum

   Diviziunea ştiinţelor, explozia tehnologiilor cheamă abia perceptibil unitatea şi, între răspunsuri, aflăm afirmarea promiţătoare a cercetărilor şi interpretărilor legate de inteligenţa spirituală (SQ). Cu peste trei decenii de practică, psihologul şi educatorul Frances Vaughn consideră că „inteligenţa spirituală deschide inima, luminează mintea şi inspiră sufletul, conectând spiritul uman la însuşi substratul de bază al fiinţei“. SQ ne e dată din naştere şi poate fi dezvoltată prin cultivarea spiritului de discernământ, apt să opereze disocierea realităţii de iluzie. „Ea se exprimă în orice cultură ca iubire, înţelepciune şi disponibilitatea de a fi de folos celorlalţi“. Întrebarea este: cât şi cum poate trece această definiţie de furcile caudine ale obsesivei cuantificări. Sintetizând, s-a spus că, dacă inteligenţa cognitivă se defineşte prin verbul „a gândi“, inteligenţa emoţională prin „a simţi“, pentru inteligenţa spirituală verbul este „a fi“. Cum nu există definiţii unanim acceptate pentru inteligenţă, gândire şi spirit, iar „a fi“ trimite la întreaga istorie a filosofiei, fiecare autor operează cu sensul pe care îl adoptă sau, cel mai adesea, îl propune, rezultatul fiind o cavalcadă de provocări amendate de îndoieli. Nu-i de mirare că domeniul rămâne al fascinaţiei ştiinţifice şi filosofice, mai degrabă decât al certitudinii; ştim că este dar nu cum este. Prin toate străbate ecoul celebrelor cuvinte ale lui Descartes – Dubito ergo cogito; cogito ergo sum – ca un remember pentru renunţarea la orice prejudecată considerată ca adevăr prestabilit şi, plecând din gândire, tot prin ea subiectul cunos­cător ajunge la certitudine. Cum toate par a se desprinde „din mantaua“ raţionalismului (ca literatura rusă din „Mantaua“ lui Lermontov), cei care urmează această cale (nu odată prejudecată culturală, prejudecată totuşi!) par a uita cu desăvârşire întreita unitate a întrebărilor kantiene: „Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce îmi este îngăduit să sper?“.

„Patria inteligenţei este infinitul“

   Lucrarea Inteligenţa spirituală, de Danah Zohar şi Ian Marshall (Ed. Vellant, 2011, traducere în limba română de Miruna Popescu), este semnificativă pentru încercările pe care le întâmpină acest fel de cercetări. Ca şi alte lucrări ale genului, şi aceasta ne îndreptăţeşte să spunem că ne aflăm încă într-un moment al tatonării dificultăţilor şi ipotezelor, premergător clarificărilor şi certitudinilor mult râvnite. Meritul principal al autorilor este acela că indică dificultăţile unui domeniu consacrat altor tipuri de cercetări. Zohar a studiat fizica şi filosofia la Massachusetts Institute of Technology şi a urmat studii aprofundate de filosofie, religie şi psihologie la Universitatea Harvard. Pe cartea de vizită a lui Ian Marshall scrie că este psihiatru şi psihoterapeut, că a studiat iniţial filosofia şi psihologia la Universitatea din Oxford şi de medicină la Universitatea din Londra. Am specificat acestea pentru a înţelege mai bine perspectivele din care abordează SQ – „cel ce reuneşte toate tipurile de inteligenţă pe care le avem“. Asta pentru că se bazează pe cel de-al treilea sistem neuronal: „oscilaţiile neuronale sincronice, care unifică informaţia din tot creierul“ şi oferă, „pentru prima oară, un proces terţiar viabil“. Nu se spune de ce şi nici cum, dar suntem asiguraţi, spre liniştea sufletului nostru, că SQ „facilitează dialogul dintre celelalte două procese (…), dintre raţiune şi emoţie, dintre minte şi trup; oferă o bază pentru creştere şi dezvoltare; îi conferă sinelui un centru activ, unificator, dătător de sens“. Poate din acest motiv, deşi sunt doi autori, cartea este scrisă la persoana întâi singular, cu un preambul curtenitor inspirat de înţelepciunea amerindiană, cu laitmotivul „vreau doar să ştiu“, care se termină astfel: „Vreau doar să ştiu dacă poţi rămâne cu tine însuţi şi dacă apreciezi cu adevărat compania pe care o oferi în momentele de goliciune“. E ca şi cum, ajunsă la limitele proprii, ştiinţa trimite la înţelepciunea de expresie poematică binevoitoare, câtă vreme SQ este tratată doar ca o extensie a IQ pe registrul fără de sfârşit al spiritului. Jean Borella, în „Criza simbolismului religios“, scria că „adevărata patrie a inteligenţei este infinitul“, ceea ce cheamă o simbioză a logosului cu mythosul. Cum mitul este izgonit din mentalitatea postmodernă, rămâne ca SQ, „inteligenţa sufletului“, să faciliteze intrarea în „jocul infinit“ şi să confere „sensul moral, abilitatea de a tempera rigiditatea unor reguli prin înţelegere şi compasiune şi o capacitate la fel de mare de a remarca limitele înţelegerii şi compasiunii“. Mai mult, „SQ este folositor pentru a lupta cu întrebările despre bine şi rău şi pentru a întrezări posibilităţi nerealizate încă – pentru a visa, a aspira, a ne ridica din mocirlă“.

Floarea de lotus

Drumul întrebărilor

Autorii îşi justifică recursul la spiritualitatea orientală prin aceea că „în Occident, cultura tradiţională şi toate semnificaţiile şi valorile pe care aceasta le-a păstrat au început să se destrame ca urmare a revoluţiei ştiinţifice din sec. XVII şi a înfloririi individualismului şi a raţionalismului care au decurs din ea“. Timpul a erodat umanismul occidental, „un amestec de îngâmfare şi disperare“, generând întrebări dramatice, ale căror răspunsuri par transcripţiile unui trecut încrustat în artă şi religie. Aşa este, dar afirmaţii de acest gen, necesare fiind, nu sunt suficiente. Este elaborat un fel de manual normativ, a cărui însuşire este de natură să asigure un SQ superior, ca remediu, pentru că „odată cu moartea iminentă a tuturor religiilor acceptate de publicul larg, nimic nu ne mai încurajează să ne gândim în ce să credem sau ce să preţuim“. Pentru asta, se caută deschiderile ştiinţei spre artă şi religie. Se pledează pentru o religie a iubirii, într-o perspectivă a spiritualităţii inteligente binefăcătoare, ce îşi face din şirul tuturor întrebărilor posibile un drum spre un răspuns ca spaţiu de graţie al vieţii. Inevitabil, se ajunge la problema morţii, „cel mai slab aspect al culturii contemporane“, relaţionat cu lipsa de perspectivă. Soluţia este luată din ştiinţă, mai precis din fizică, de la teoria câmpului cuantic (la care sunt mai toate trimiterile, ca la o cale regală pentru întrebările contemporane), într-o definiţie a morţii ca „acea formă mai profundă de energie imobilă pe care o port în mine şi în care voi fi resorbit într-o bună zi“. În cele din urmă, terapia spirituală include obişnuinţa cu ideea că moartea este un moment din existenţă ca un continuu proces.