Într-o epocă în derivă valorică, ameninţată
de conflicte şi înăbuşită de vanităţi mediocre, să reflectăm puţin la sensul
sublim al existenţei omului şi al umanităţii. Este invitaţia pe care ne-o adreseazăprof. dr. Harry Marcovici în volumul
publicat la Timişoara Omul – Arta – Artişti (Editura ArtPress, 2014). Dintr-o
succintă notă pe ultima filă a volumului, aflăm că Harry Marcovici (1926–2000)
a fost o somitate în domeniul semiologiei neurologice, care a parcurs toate
treptele ierarhiei medicale, în final profesor şi şeful Clinicii de neurologie
din Timişoara, cercetător cu importante studii privind patologia neuromusculară,
hemoragia cerebrală, epilepsia etc.
Volumul cuprinde, într-un tot unitar, şapte
conferinţe pe care profesorul le-a ţinut în amfiteatrul Universităţii de
Medicină – întotdeauna arhiplin: Galaxia
omului; Cele şapte minuni ale lumii; Da Vinci olimpianul; Confluenţe
psihologice în personalitatea lui Michelangelo; Beethoven – confruntarea omului
cu destinul; Chopin – poetul muzicii şi Simbioza
dintre muzică şi psihism. Manuscrisele conferinţelor au fost păstrate şi
puse la dispoziţia publicului, în variantă tipărită, de soţia profesorului,
Olimpia Bizera-Marcovici, ea însăşi o distinsă personalitate a culturii timişorene,
soprană la Teatrul de Operă din Timişoara. Vorbind despre „artă“, tema centrală,
comună celor şapte conferinţe, ne conduce spre orizontul de genialitate pe care
anumiţi creatori îl deschid în existenţa realităţii cotidiene. Deşi este vorba
despre un volumaş de 140 de pagini, provocarea intelectuală este dificilă: ce
reprezintă „orizontul de genialitate“? O ruptură ontologică sau o restructurare
valorică?
Este cunoscut faptul că mulţi reprezentanţi
ai medicinii – o profesie confruntată cu limita existenţială – au vocaţia
culturii. În cazul lui Harry Marcovici, vocaţia culturii nu se manifestă doar
extensiv (modestia sa ne lasă doar să o deducem), ci în special intensiv, prin
repoziţionarea „extraordinarului“ pe axa ce uneşte ordinea realului cu ordinea
valorică. Analogiile pe care le dezvăluie analiza cazurilor particulare permit
operaţii de sinteză.
Multă lume este pasionată de artă, dar puţină
lume e capabilă să problematizeze actul creator. Unitatea acestor conferinţe
este anunţată în prima conferinţă: Galaxia
omului. Autorul este un gânditor evoluţionist, dar nu în sensul banal,
consumat demult. El propune o percepţie originală a ceea ce Constantin
Dumitru-Dulcan – prieten şi o perioadă colaborator al profesorului Marcovici –
numeşte „inteligenţa materiei“. De ce „galaxia omului“? Răspunsul îl găsim căutând
semnificaţia raportului anunţat, reinterpretat ca raport între cantitate şi
calitate. Iată ce spune autorul: „Omul reprezintă, de fapt, unul din
rezultatele (este drept că un rezultat de
vârf) a miliarde de miliarde de încercări şi erori ale naturii în strădaniile ei de a se autodepăşi“
(sublinierea noastră). Teza profesorului – pentru că el este un om de ştiinţă –
pune accentul pe voinţa de autodepăşire a naturii: „Suntem o
particulă a materiei gânditoare din univers care evoluează – sperăm – spre o
formă superioară“. „Prin această «galaxie a omului», materia a depăşit varianta
biologică de mişcare, pentru a genera o nouă formă, cea socială, istorică şi
culturală“, pe care o numeşte homo
spiritualis. Nu avem de a face cu o „ruptură ontologică“ decât în măsura în
care cultura şi, în special, arta introduc în existenţa umană o „realitate
secundă“, un „duh divin“. Homo
spiritualis nu uzurpă ideea de homo
sapiens, ci, cum spune autorul, o ridică la o formă superioară. Pentru H.
Marcovici, principiul evoluţionist nu are deviaţii ezoterice, ci este dominat
de principiul raţionalităţii: „Omul viiorului (homo spiritualis) trebuie să aibă ca ideal lumina raţiunii“.
În logica internă a voinţei de supravieţuire
se află voinţa de autodepăşire. Autorul se concentrează asupra ideii de
genialitate mai degrabă decât asupra celei de geniu. „Genialitatea“ este – în
ordinea ontologică – mecanismul care transsubstanţiază materia în spirit.
„Geniile“ sunt eroii umani ai acestei misterioase prefaceri. Ne-am aştepta ca
profesorul neuropatolog să facă o incursiune în mecanismele creierului pentru a
descifra acest complex mister. Dar nu. Preocuparea pentru motorul „inteligenţei
geniale“ a umanităţii se combină cu o altă pasiune, cea pentru artă. Conferinţele
adunate în volum sunt „confesiuni“ publice ale unor motive de meditaţie continuă,
dezvoltate cu cea mai firească şi totodată emoţionantă stăruinţă. Avem de a
face cu un excurs subtil în psihologia omului de geniu, în complexa sa
„umanitate“. Vocaţia culturii, în cazul prof. dr. Harry Marcovici, se manifestă
interogativ. Asistăm la un dialog interior între medic şi om, care vrea să
stabilească legătura dintre natura umană
şi condiţia umană, dintre obiectiv şi
subiectiv.
Fiecare epocă îşi are percepţia proprie a
ideii de geniu. Este celebru
portretul lui Socrate posedat de daimon,
vocea divină care îi „şopteşte“ gândului său cum să dezlege problemele. În Evul
Mediu geniul e dominat de forţe magice, în Renaştere triumfă spiritul faustian,
în romantism trăsăturile geniului se diversifică în raport contradictoriu, pe
de o parte ipostaza selenară a melancolicului torturat de Weltschmerz, pe de altă parte ipostaza saturniană a damnatului. O ipostază a contradicţiei însăşi este
întruchipată în zbaterile orgolioase ale supraomului, omul-demiurg în versiune
nietzscheniană, urmat de epigonii postmoderni.
Ipostazele geniale la care se referă
majoritatea conferinţelor lui Harry Marcovici – cele şapte minuni ale Antichităţii,
Da Vinci, Michelangelo, Beethoven, Chopin – susţin demonstraţia autorului:
sublimul inspiraţiei şi jertfa de sine. Da Vinci, Michelangelo, Beethoven,
Chopin (şi lista ar putea fi continuată) sunt personalităţi profund umane,
conduse fiecare de un destin supus unor forţe contrare. Dacă natura omului de
geniu tinde spre absolut, condiţia lui de om suferă consecinţele luptei cu
imposibilul. Da Vinci este un „titan ca gândire, pasiune şi caracter, ca
multilateralitate şi erudiţie“. Surâsul enigmatic al Giocondei reprezintă
„biografia spirituală“ a creatorului care îşi priveşte modelul ca şi cum şi-ar
fi privit propriu-i chip într-o oglindă. „Cine nu crede în geniu, cine nu ştie
ce este geniul, să-şi îndrepte privirile către Michelangelo. O exaltare
frenetică, o viaţă formidabilă se aflau într-un trup prea slab pentru a le
sluji de sălaş. Geniul şi boala au o latură comună: puterea de invazie în
trup.“ „Beethoven este printre marii creatori de valori la care boala şi geniul
au luptat frăţeşte. (…) Poate că surzenia lui nici n-a fost o nenorocire, ci o
apărare pentru rezolvarea unor probleme puse de ursită.“ „În unduirile muzicii
chopiniene, un ţipăt de albatros săgetat se aude din când în când. Nu se poate
să fie altfel, căci şi geniul este totuşi un om!…“ Fiecare dintre personalităţile
de excepţie spre a căror viaţă torturată se îndreaptă obiectivul autorului
contribuie la configurarea unei imagini dialectice, adesea paradoxale, a ideii
de geniu. Autorul dezvăluie cutezanţa, tăria sufletească, înţelegerea grandioasă
şi vizionară, supraplenitudinea afectivă, în convieţuire cu îndoiala eroică,
negaţia şi adversitatea de toate felurile, solitudinea roditoare, boala. Cele 7 minuni ale lumii şi Simbioza dintre muzică şi psihism se
încadrează la extremitatea acestei dualităţi: hybrisul cutezanţei umane, pe de
o parte, iar, pe de altă parte, natura imperfectă compensată prin puterea
terapeutică a artei.
Natura duală a geniului are origini oculte,
spune autorul, încercând să definească rădăcinile ontologice ale genialităţii:
„Dacă geniul se înalţă mai sus decât celelalte spirite, această extindere se
întemeiază pe aceleaşi baze în care supravieţuieşte încă instinctualitatea
primitivă (…) Forţa geniului nu constă doar în a depăşi graniţele, ci constă la
fel de mult în a şti să coboare în tenebrele omului, pentru a extrage de acolo
substanţa primitivă“.
Micul volumaş are o calitate în plus: măiestria
narativă. Lectura e captivantă, emoţionantă chiar, prin forţa detaliului
evocator. Sunt surprinse nuanţe afective, înălţate la idee. Cuvântul are
concentrarea unei stări de spirit. Iată, de exemplu, portretele paralele ale
lui Chopin şi George Sand: „Chopin iubea graţia, lipsa de forţă, fragilitatea şi
farmecul evanescent, eleganţa, era aristocrat prin trăsăturile sufleteşti, cu
un psihic alcătuit numai din nuanţe pale şi fugitive, netolerant faţă de vulgar
şi banal. George Sand, foarte energică şi senzuală, dominatoare, posesivă,
devoratoare, cu totul nonconformistă, l-a aspirat ca pe un fulg pe Chopin şi a
pus stăpânire pe el cu dubla tiranie a pasiunii de amantă şi a tandreţei
materne“.
O carte concisă şi sobră, în care un lung
exerciţiu al reflexiei ridică sensul vieţii la un registru înalt de percepţie.