La început de mai, activitatea dirijorului Cristian
Badea s-a dovedit a fi fost deosebit de intensă la pupitrul Filarmonicii bucureştene,
unde este, de o vreme, dirijor principal. A susţinut, întâmplător sau nu, patru
concerte în două săptămâni consecutiv, ba chiar şi o conferinţă de presă. Cota
de interes a programelor propuse a fost dată (şi) de invitarea violonistului Ştefan
Tarara – câştigătorul premiului I la concursul „Enescu“ ediţia 2014.
Violonistul a apărut astfel, în stagiunea din România (fiind stabilit în
Germania, ţară pe care a şi reprezentat-o în competiţie), din nou alături de
orchestra care, în acea finală, îl acompaniase în Concertul de Ceaikovski.
De această dată a optat pentru „Simfonia spaniolă“
de Lalo, partitură care solicită, de asemenea, sensibilitate şi temperament.
Solistul a cucerit şi acum prin sunetul rotund şi cald, prin frazarea elegantă şi
perfect adaptată discursului melodic filigranat, desenat cu fineţe, rigoare,
incisivitate şi nerv, evitând să cadă în capcana (sau tentaţia) apropierii de
maniera lăutarilor, reuşind însă reflectarea pregnantă a spiritului iberic,
prin alterarea momentelor de lirism cu cele impetuoase. Şi totul într-un demers
firesc, extrem de cursiv şi echilibrat, fără a încerca să epateze sau să
demonstreze „ceva“, fără intensităţi subliniate sau excese interpretative.
Nu ştiu dacă se poate vorbi despre anvergură sau
mai curând despre o anume încărcătură interioară (pare că sunetul său nu este
prea amplu), dar expresivitatea şi rezolvarea dificilei scriituri cu rafinament
şi fluenţă, impecabil şi în plan tehnic, au convins încă o dată că este un
violonist de marcă, stârnind, pe bună dreptate, entuziasmul publicului. Iar
cele două bisuri contrastante au fost interesante tocmai pentru că au reliefat
performanţa sa în jocul solicitant, uneori năucitor, imaginat de Paganini,
precum şi, la polul opus, liniştea şi linia generoasă conferită „Partitei“ de
Bach, departe de ascetismul cu care mulţi (încă) o tratează. Firesc, numeroşi
spectatori au dorit să obţină autografe pe noile sale CD-uri, puse în vânzare
în rotonda Ateneului.
Orchestra a fost un partener la fel de strălucitor şi
maleabil, lucrarea spaniolă fiind deosebit de ofertantă şi pentru ansamblul
care a abordat, în deschidere, piesa „Lumina drumurilor“ de Ulpiu Vlad. Piesă
care a fost concepută prioritar în tonuri estompate, ca de poveste, întrerupte
de secvenţe în forte, apelând la o percuţie bogată şi la alămuri, într-o
textură unitară şi accesibilă celor atraşi de paginile melodioase. Probabil
printr-o coincidenţă (sau nu), programul a stat, în mare parte, sub semnul
pregnantei influenţe folclorice. Opusul de Lalo se raportează şi inspiră din
melosul şi ritmurile din Peninsulă, iar Simfonia nr. 9 „Din lumea nouă“ de
Dvořák, prezentată după pauză, este permanent traversată de sonuri ce trimit la
poezia uşor nostalgică sau la robusteţea muzicii cehe, deşi, paradoxal, titlul
sugerează ecouri şi rememorări din perioada în care compozitorul s-a aflat în
America.
Deosebit de îndrăgită, dar destul de rar inclusă în
repertoriul curent, Simfonia a beneficiat, în versiunea din acele seri, de o
interpretare superbă. Ansamblul a evoluat, în general, cu o acurateţe şi o
implicare aparte, omogen şi dens, cu solouri bine realizate în dialoguri suple şi
precise, cu suprafeţe transparente sau explozii în apoteoză subliniate şi prin
apelul generos la alămuri, răspunzând cerinţelor dirijorale ferme şi nuanţate. Şi
l-am redescoperit pe Cristian Badea, aşa cum îl văzusem în anii '90, cu o
gestică largă, urmărind frazele ample şi construcţia logică a întregului, atent
la detalii, la reliefarea fiecărei teme, a fiecărei intervenţii instrumentale.
Planurile şi paleta coloristică bogată au ţesut o atmosferă specială, încărcată
şi vibrantă, etalând o trăire ardentă (reală sau... gândită). „Rezultanta“ a
fost impresionantă, captivând ascultătorii, aplauzele şi ovaţiile (nu doar) de
la final, confirmând impactul puternic determinat de o tălmăcire cu adevărat de
clasă, aşa cum nu am mai ascultat de multă vreme. Cu siguranţă şi orchestra
Filarmonicii s-a simţit bine şi s-a regăsit în acea manieră interpretativă,
ceea ce s-a auzit şi... s-a văzut din plin.