După secole şi milenii, cercetătorii au
ajuns la concluzia că dorinţa omului de a munci îşi are rădăcinile nu doar în
nevoia de bani, de mijloace financiare şi materiale pentru subzistenţă, ci ea
izvorăşte dintr-un adânc şi mai adânc al esenţei sale şi anume din râvna oricărei
fiinţe umane de a-şi dovedi eficacitatea. Dar munca e de trei feluri, citim
într-un tratat: muncă pentru bani, muncă pentru carieră şi muncă pentru
chemare. Cei care muncesc exclusiv pentru bani sunt uşor de recunoscut: îşi
„uită“ frecvent unele dintre atribuţii, iar ochii le fug mereu către ceas. În
timpul liber (uneori chiar şi în timpul „ocupat“) îşi cultivă, dacă pot,
hobby-urile. Cei ce muncesc pentru carieră sunt zeloşi, îşi iau de lucru şi
acasă (efortul lor a fost ironizat şi de gluma cu pompierul căruia lumea credea
că i-a luat foc apartamentul, dar el, de fapt îşi adusese de lucru acasă). Aceştia
se străduiesc din răsputeri ca totul să fie perfect sau măcar să arate ca şi
când ar fi. Pe ei nu trebuie să-i tulburi cu critici sau cu idei de mai bine,
pentru că vor sări imediat, ca arşi, să-ţi explice (cu voci hotărâte, neîndurătoare)
că ei şi numai ei întruchipează perfecţiunea, că altă perfecţiune de
jur-împrejur nici nu mai poate exista. Vin apoi la rând cei care muncesc din plăcere;
pentru ei, munca e vocaţie şi e chemare. Ei nu stau cu ochii pe ceas, nici nu-şi
iau de lucru acasă, dar sunt entuziaşti şi preocupaţi în orice clipă de frumuseţea,
utilitatea şi de mai binele activităţii lor. Nu contează cât de „intelectuală“
sau neintelectuală este munca celor care au chemare. Am citit undeva un
exemplu: pentru o infirmieră de spital care spală podele, geamuri, closete,
aduce plosca şi curăţă bolnavul, munca poate fi ingrată, „murdară“, un chin,
dacă infirmiera este silită s-o facă pentru a-şi întreţine familia şi,
dimpotrivă, când gândul care o însufleţeşte este acela al apartenenţei la o
echipă dedicată trup şi suflet salvării semenilor, munca ei devine sfântă, cu
nimic mai puţin nobilă decât a medicilor şi a asistenţilor dăruiţi. Fireşte, cu
cât valoarea socială a muncii este mai mare, cu atât chemarea e mai uşor
observabilă de către cei din jur.
Cei care vin la radio sau în presa scrisă se
consideră de regulă cu chemare dar prea adesea ajung să-şi dea seama că trudesc
pentru bani sau pentru carieră. La Radio România am întâlnit, nu o dată,
chemarea. La Actualităţi, tânăra Elena Marinescu s-a lansat, de pildă, într-un
original serial al intervenţiilor pentru sănătate. Eram obişnuiţi cu „Sfatul
medicului“, în care specialistul făcea, mai simplu sau mai academic, educaţie
pentru sănătate. Redactorul nu-l întrerupea. Acum, Ema, cum îi spun colegii
Elenei, citeşte şi conspectează, în numele radioascultătorilor, tot ce vor să ştie
aceştia, consultă specialiştii în domeniu şi apoi le explică de la microfon
„beneficiarilor“, cu şi fără citate sonore din spusele medicilor, ce anume s-ar
cere obligatoriu reţinut. Deci, ce aduce nou Ema? Faptul că i se pare important
să vorbească chiar ea despre sănătate, că pricepe ceea ce spune şi se consideră
răspunzătoare pentru efectul vorbelor ei. Aduce teme noi în discuţie. De pildă,
„zâmbetul“, ale cărui binefaceri le desluşeşte cu entuziasm. Un alt exemplu de
chemare: Constanţa Droncioiu a plănuit, cu încurajarea conducerii Antenei
Satelor, serialul „Vreau să fiu centenar!“, o adevărată campanie pentru
„longevitatea demnă“ (cum ar spune gerontologul Mircea Dumitru), care se va
desfăşura zilnic la radio în perioada 1–15 aprilie. În concluzie: Claudia
Laslo, cu „Planeta“ ei „A şti pentru a trăi“, de pe Radio România Cultural, are
cu cine să-şi măsoare puterile. Dar să nu neglijăm băieţii. Să nu-l neglijăm,
de pildă, pe extraordinarul „arhivar“ Alexandru Languzov (angajat la Arhiva
SRR), care funcţionează şi ca reporter de teren la Actualităţi. El cunoaşte,
supraveghează şi transmite cu promptitudine starea drumurilor de pe întregul
teritoriu naţional, surprinde evenimentele mai plăcute sau mai puţin plăcute
legate de ele şi oferă cu plăcere mulţime de informaţii rutiere.
Jobul, cariera şi chemarea sunt, după
Jonathan Haidt, trepte spre fericire. Cu cât mai devreme se manifestă chemarea,
cu atât mai bine. Şi aici îl putem da exemplu pe creatorul acelui „robo-hand“,
premiat de curând şi căutat în Occident pentru dezvoltări ale chirurgiei
robotice şi ale telemedicinii – un foarte tânăr român, elev, deocamdată, în
clasa a XII-a.