Viorel
Pătrașcu – dermatovenerolog, ziarist și scriitor – ne-a oferit
un nou volum, al zecelea, cu cele mai recente „Tablete dulci-amare”, a căror
rețetă l-au făcut cunoscut nu numai în spațiul piteștean, între cititorii
ziarului local, ci și în lumea medicală – ca urmare a contribuției sale de
lungă durată la susținerea rubricii „Și ei sunt pacienții noștri”. Volumul se
intitulează oximoronic, România, ca un coșmar vesel, a apărut
recent la Editura Paralela 45 și se subtitrează „Bolnavi și… bolnavi”.
Sursa
de inspirație pentru jurnalistul Viorel Pătrașcu o constituie întâmplările și
discuțiile cu „pacientura” (de un tip particular, dacă avem în vedere
specialitatea sa), cu îngrijorările ei firești, nivelul mai mult sau mai puțin
scăzut de informare medicală (subiect al umorului involuntar recoltat în urma
anamnezei) și bizarele eresuri prezente încă într-o proporție înaltă a
populației.
Pentru
cealaltă latură a activității sale scriitoricești, o consemnăm pe aceea de
memorialist („Jurnal la Filipeni”, în mai multe ediții, volumul fiind, cred, un
reper al subspeciei literare respective), dar mai ales mereu citabilele cărți
cu însemnări de călătorie pe meridianele lumii (pertinente observații
geografice, istorice, culturale și morale, cu întoarceri permanente ale
gândului către țara de origine).
În
cartea recent apărută, discuțiile cu bolnavii depășesc adesea plângerile
acestora legate de suferințele acuzate; medicul află opinii ale bieților
„oameni aflați sub vremi” cu privire la „România, altfel”: nemulțumiri sociale,
sărăcia tot mai adâncă, felul nonempatic în care sunt ascultați și neglijent
tratați de unii medici (medici care au devenit însă rara avis în mediul
rural, dar și în general), pe care îi reclamă din ce în ce mai des, stimulați
de televiziuni și avocați veroși, cu gândul la justificate/nejustificate
compensații materiale. „Dar, de când profesez, niciodată, orice li s-ar
întâmpla, ei nu crâcnesc nimic despre vraci, babe și escroci fără scrupule care
le promit în van vindecări miraculoase, toate soldate cu eșecuri”, notează
stupefiat autorul.
Cu
un curaj deosebit – cunoscut de altfel de cititorii săi – Viorel Pătrașcu nu se
sfiește să critice sistemul sanitar cu eterna lipsă de medicamente și desele
blocaje informatice (ex.: textul „O calamitate: cardul de sănătate”);
promisiunile neonorate ale miniștrilor oarecare; explozia bigotismului (ex.:
„La pupat de moaște”); importul de false și dăunătoare „valori” și obiceiuri
(între care tatuajul exacerbat, inestetic și riscant epidemiologic); lipsa de
igienă și îngrijire stomatologică (ex.: „Nea Mitică fără frică” sau „Excesul de
fasole și de răbdări prăjite”); „sărbătorile” venite în valuri de peste Ocean
spre profitul comercianților, dar mai ales preocuparea obsedantă pentru „sex”
(denumire distorsionată a ceea ce românii numeau altfel până nu demult), care a
cuprins pături întinse de populație, fără deosebire de vârstă, gen, mediu și statut
social. Sursa poantelor o constituie mai ales accidentele/incidentele legate de
această activitate sexuală (relații ocazionale sau neprotejate, prostituție,
boli nedezvăluite medicului la timp, erotismul senescent etc.), dar și erorile
de diagnostic ale unor colegi, care susțin încă desuetul adagiu că bolile
dermatologice te chinuiesc toată viața dar nu te ucid.
Un
adversar al autorului – care e și un polemist inveterat – îl constituie prostia
(ex.: „Prostia, curvia și trufia”); autorul nu are „grețuri” în a denunța
comportamentul vulgar al unor VIP-uri de creație mediatică, stupizi și farsori.
În plus, aceștia stâlcesc limba română, bălmăjesc Credința în discursuri
mistice, se pricep la toate și dovedesc un coeficient de inteligență scăzut.
Într-o
tabletă finală („Postceaușismul de cumetrie”), Viorel Pătrașcu declară:
„Tânjesc după o Românie a armoniei sociale, a bunului-simț și omeniei
dezinteresate, a unor altfel de politicieni, a funcționării unor legi
necruțătoare pentru bieții delincvenți, dar și pentru rechini. A unei vieți
tihnite în care să nu mai fie ca astăzi atâta răutate, egoism, lăcomie și
invidie pe toate caprele, oricât de amărâte, ale vecinului de pe uliță sau de
la blocul alăturat”.
