„Totul
este un miracol”, strigă viitorul sfânt Francisc, protagonistul romanului lui Nikos
Kazantzakis, Sărăcuțul lui Dumnezeu, apărut în 2016 la
Editura Humanitas și magistral tradus din neogreacă de Ion Diaconescu.
Cuvintele au fost repetate pe patul de moarte de bietul paroh de țară, eroul
lui Georges Bernanos din „Journal d’un curé de campagne”, în vremuri cu totul
diferite de cele trăite de Il poverello d’Assisi – nume sub care sfântul
Francisc (1181–1226) și-a dobândit nepieritoarea faimă, atât ca figură
religioasă de prim-plan a catolicismului, cât și drept cel dintâi poet italian,
prin al său „Cantico delle creature”.
Așadar,
„Sărăcuțul lui Dumnezeu“ este romanul vieții tânărului Giovanni Bernardone,
fiul unuia dintre cei mai bogați oameni din Assisi. Acesta decide brusc să se
supună zodiei renunțării la toate cele lumești, a convertirii și desăvârșirii
morale până la suprafiresc, a miraculosului, datorită unor mesaje și imbolduri
divine primite în vis sau în transă. Romancierul grec Nikos Kazantzakis
(1983–1957) zăbovește asupra darului protagonistului de a trăi îmbrățișând
creaturile lumii, în smerenie, umilință, iubire, sărăcie și castitate. Dar
partea cea mai dramatică a romanului este lupta cu ispitele și patimile – cele
ale minții mai împovărătoare decât ale trupului – cu care personajul de
excepție se confruntă pe viață și pe moarte.
De
altfel, tema religioasă nu este nouă în cărțile lui Kazantzakis. Cităm în acest
sens „Cristos răstignit a doua oară” (1954), ce actualizează imolarea pe cruce
a lui Isus în vreme de război și ocupație străină, sau o modernă „Odisee” în
33.333 de versuri, ai cărei protagoniști sunt profeții care au inspirat marile
religii, dar și mari figuri ale literaturii mondiale, precum Don Quijote.
Lectura
romanului e indubitabil captivantă prin căldura și pasiunea cu care scriitorul
grec încearcă să restituie sensul unei vieți extraordinare, cu bucuriile și
chinurile ei, cu frământările și martirajul la care se va supune pelerinul
Francisc în confruntarea sa necontenită cu vrăjmașul ce se ascunde sub mii de
chipuri și ipostaze.
Teleportarea
cititorului în epoca în care a trăit Francisc nu are drept scop principal
conferirea de credibilitate – aceasta este asigurată plenar prin reconstrucția
cvasidemiurgică a unui tablou istoric minuțios și fascinant –, ci înțelegerea
pe cât posibil a spiritului unui Ev Mediu în care confruntarea cu Dumnezeu și
creația sa era cu totul diferită de cea a zilelor noastre. Această confruntare
va deveni ulterior un curent al comunicării spirituale și chiar de publicitate,
mai ales după imensul faliment al utopiilor proclamând capacitatea omului de a
elibera și de a se elibera prin propriile puteri.
Nu
este foarte important că, în această reevocare, Lupo este un brigand de pe
muntele Alvernia, sau că felul în care Francisc își exteriorizează în mijlocul
oamenilor bucuria și adorația față cu epifaniile sacrului se face prin dans,
muzică, poezie sau cântec, destul de asemănător vertiginoasei levitații a
dervișilor. Ceea ce prețuim cel mai mult la protagonistul ce nu pregetă să-și
clameze prin Assisi și prin satele Umbriei „noua nebunie” ca pe o formă de
religiozitate inovatoare, este tensiunea intimă și spirituală, voința de a
discerne între prăpastia Diavolului și cerurile lui Dumnezeu, fără a renunța la
posibilitatea ca însuși Diavolul – și el creatură a lui Dumnezeu – să fie mântuit,
astfel încât omenirea să se izbăvească de cel Rău. La fel de mult prețuim la
eroul lui Kazantzakis iubirea pentru Creație, pentru viață și creaturile ei.
Aceasta este exprimată de naratorul cronicar, hagiograf și însoțitor al
sfântului, discipolul Leo, ce împrumută adesea trăsăturile unui Sancho Panza,
ce-și recunoaște cu rușine neputința de a se dezbăra de nevoile materiale și
trupești. Leo întrupează lupta unui nesfânt întru eliberarea de ispite, ce-i
împovărează ascensiunea spre culmile pe care Francisc va să urce.
Dilema
centrală a romanului rămâne totuși cea a confruntării cu discipolului său,
fratele Elias, precum și cu destinul pe care-l va avea ordinul întemeiat de
Francisc. Căci crezul lui Francisc, dus la extrem, era la limita umanului. Iar
Elias îi spune la momentul despărțirii că vremurile s-au schimbat, iar
călugării Ordinului aveau datoria să se pună de acord cu ele. Însă Francisc,
ce-și renegase tatăl cel bogat și renunțase la tot ceea ce i-ar fi putut
asigura măcar sănătatea și o înfățișarea decentă, susținea că doar mergând în
contra timpului în care le-a fost dat să trăiască, oamenii pot fi liberi.
Francisc va fi însă cel ce va ceda, iar disidentul cel învățat Elias va
învinge. Va instaura disciplina drept cea mai neînduplecată virtute a fraților
și ucenicilor ce-l urmaseră și împreună vor cerși aur din poartă-n poartă
pentru construirea fastuoasei catedrale din Assisi, renunțând la micuța
biserică de început a ordinului – Porziuncola (încorporată azi în fastuoasa
Basilica Santa Maria degli Angeli), cea restaurată de însuși Francisc.
Totodată, va revizui poruncile de bază, date de Francisc – sărăcie, dragoste,
neprihănire, ascultare –, îmblânzindu-le prin eliminarea acelui radicalism
profesat de fondator.
Pentru
Kazantzakis însă, mesajul prioritar va rămâne totuși cel transmis de Francisc
lui Leo, singurul călugăr ce-i va rămâne tovarăș credincios până la moarte și
singurul care n-a trădat vocația fondatorului. Amintindu-i mai întâi spusele
„cine trăiește cu lupii trebuie să fie lup, nu miel”, Francisc declară că așa
gândesc toți oamenii cu minte. „Dar mie, mi-a dat Dumnezeu o nouă nebunie,
continuă Francisc, și spun: cine trăiește cu lupii trebuie să fie miel și să-l
mănânce lupii! Căci mielul acesta nemuritor care este sufletul nostru nu poate
fi mâncat!”
Romanul
lui Kazantzakis este o restituire realistă a unui personaj unic, în rama epocii
și moravurilor medievale, totul pe fundalul peisajelor neasemuite ale Umbriei.
Aceasta se întrupează într-o grandioasă frescă epică, totodată poematică și
vizionară, transfigurată pe alocuri în pledoarie mistică. Francisc este pentru
romancier un fel de Ulise al creștinismului, călăuzit de o certitudine
interioară ce-i va conferi tăria să sfideze orice învățătură și orice
convenție. El, analfabetul, nevrednicul, el păcătosul, va deveni printr-un fel
de renaștere alesul lui Dumnezeu, spre a întrupa răstignirea și învierea
Fiului.
