Sâmbătă, 18 aprilie 2015.
La Teatrul Naţional Bucureşti se inaugurează Sala mare după lupte seculare care
au durat patru ani!
Spectacolul inaugural a
fost o dramatizare a poveştii „Înşir’te mărgărite“ – scrisă de Victor Eftimiu(1889–1972), răsfăţatul poet–dramaturg care a poetizat basmul românesc
adaptându-l pentru reprezentare teatrală şi invitând publicul spectator la
visare.
În 2012 se împlineau 100
de ani de la prima reprezentaţie a spectacolului Înşir’te, mărgărite pe
scena Naţionalului. Şi iată-ne acum! La TNB povestea înşiră sub ochii noştri
bâlciul bezmetic al unei realităţi ca o mascaradă fără de sfârşit cu zmei de
mucava şi feţi-frumoşi meşteri la furat fete de împărat, sau ce mai pică.
La intrarea în foaierul
Naţionalului, spectatorii veniţi la premieră au fost întâmpinaţi cu un pahar de
şampanie, aşa cum se cuvine pentru invitaţi de seamă la Curtea Măriei Sale
Alb-Împărat. Întreaga ceremonie a „primirii invitaţilor“ ţinea de poveste.
Toaletele doamnelor au fost superbe, dar nici domnii n-au venit direct de la
locul de muncă.
Eram pregătiţi să intrăm
în poveste. Dar nu! Nu încă! În faţa cortinei a apărut directorul TNB, Ion
Caramitru, însoţit de ministrul culturii. Din discursul celui dintâi am aflat şi
noi – marele public anonim – că stăm alături de alteţele lor regale, de
miniştri,
parlamentari, oameni de afaceri, arhitecţi de marcă, artişti ai scenei – zeii
noştri cei de toate zilele –, sportivi de renume mondial, muzicieni cu sufletul
topit în cântul ciocârliei topit la rândul său în plânsul naiului, creatori de
modă, academicieni, savanţi, artişti plastici, finanţişti şi ei, actorii de
dincolo de catifelata ghilotină care ascunde privirilor noastre scena.
Tocmai când mă gândeam la
marea aglomerare de personalităţi politico-artistice-culturale şi la vreun
(Doamne fereşte!) act/fenomen dintre cele care terorizează omenirea, vocea
vorbitorului din faţa cortinei a prins a psalmodia că, graţie lucrărilor de
modernizare şi consolidare, TNB este dintre cele mai solide bijuterii
arhitectonice de la noi, putând să reziste şi la un cutremur de 9 pe scara
Richter.
Apoi am intrat în
poveste. Înşir’te mărgărite, marca Dan Puric, este un regal
artistic. El joacă Zmeul zmeilor în poveste. Şi chiar este!
Spectacolul este un fel
de „Spărgătorul de nuci“ în varianta Făt-Frumos şi Ilene Cosânzene dintr-o
tinereţe fără bătrâneţe a basmului românesc, cum spune poetul, „unde nu e
moarte, nu e nici iubire“ şi nimeni nu poate opri ceasornicul cu care Dumnezeu
ne măsoară destrămarea.
Constantin Dinulescu
(Alb-Împărat) pare să fi fost într-o altă viaţă monarh adevărat, într-atât este
de convingător în noua sa întrupare de înscăunat anacronic de secol XXI, un
biet părinte împovărat de griji, scăpătat, lucid şi preocupat de căpătuirea
celor trei fiice.
La Curte prind să
defileze peţitorii. În jilţ – Alb Împărat, alături împărăteasa şi, împopoţonate
ca nişte paparude (împărăteşti!) cele trei fete. Primele două – cea mare şi
mijlocie – n-au nume. A treia – mezina – ridică oarece probleme. Ea e Sorina.
(O fi ruptă din soare?) Oricum, pare ceva mai luminată la minte decât surorile
ei care se supun orbeşte legilor matrimoniale din lumea încoronaţilor expiraţi.
Scandal: împăratul e cătrănit rău, surorile cuminţi fac şi ele ce pot ca s-o
aducă pe răzvrătită „pe calea cea bună“.
Peţitorii vin câtă
frunză, câtă iarbă din cele patru zări ale pământului. Cei de la curtea ţarilor
au venit cu Katiuşele lor (nu acelea!) jucăuşe şi cu exploziile (nu acelea!) de
culoare din iureşul cazaciocului eliberator (de energii). N-au fost acceptaţi!
Împăratul este un tradiţionalist: preferă să facă focul cu lemne. Gazul nu-i
prieşte. Sosesc americanii durduind pământul sub copitele cailor, amintind
filmul Şapte mirese pentru şapte fraţi. Nici aceştia nu sunt acceptaţi:
„Vă aştept din ’45“, mormăie înciudat împăratul (Ce-o fi vrut să spună?)
Sosesc (a câta oară în
istorie?) şi turcii cu ale lor cadâne cu şolduri unduitoare. Nici aceştia nu
sunt pe placul monarhului. Au urmat ceardaşiştii lui Atila, focoşi ca o
herghelie de armăsari galopând prin stepă. Nema! Şi nemţii îşi trimiseră solii.
Cei paşnici, cu bere cu tot. S-au legănat ca într-o blândă beţie, dar cu
împăratul sau cu fetele lui n-or băut.
Noroc cu bâlbâitul fecior
al gliei străbune care a venit singur, fără alai, să-şi susţină cauza. Şi fata
cea mare l-a urmat. Iar îndemnul părintelui va fi contribuit din greu la
hotărârea ei: „Ia-l repede, până nu se răzgândeşte!“.
S-a dus şi mijlocia după
un gospodar aşezat, iar Sorina s-a dus în căutarea lui, a Făt-Frumosului
visat.
Acesta era, la rândul
lui, plecat să o elibereze pe Ileana Cosânzeana aflată în custodia Zmeului
zmeilor. Şi fost-au peripeţii (ca-n basme), şi întâlniri ratate. Gura lumii
înnegrea de zor chipul zmeului cel temut (un biet omuleţ, dar ce imens artist!)
care n-ar fi vrut decât să fie lăsat să trăiască în pace cu draga lui prizonieră
care prinsese a-l îndrăgi. Dan Puric este Zmeul! Trebuie să fii complet opac la
suflet să nu te laşi fermecat de un astfel de monstru fermecător.
Ca orice zmeu care se
respectă, are armata lui de bodyguarzi–slujitori–dansatori–magi–oşteni, instruiţi
până-n dinţi. Au bătut din picioare într-un moment de step dezlănţuit care a
făcut să tune de aplauze toată sala.
Au fost patru ore şi
jumătate de minune artistică. N-a mai contat că, la ieşire, ploaia cădea
mărunt, dar temeinic peste oraş. Spectacolul Înşir’te,
mărgărite! ne-a trimis în poveste dintr-o realitate cu zmei de mucava şi
Ilene puse sub zăvor de care nici un Făt-Frumos nu se mai sinchiseşte astăzi.
Toate laudele uluitoarei
trupe de artişti în frunte cu unicul Dan Puric.
