În
orice zbor căderea pândeşte răbdătoare…
Să fii actor
înseamnă să te deprinzi cu zborul spre mai şi mai înalt chiar (sau mai ales)
când mersul printre oameni pare-a fi rătăcire. Să ajungi mare actor să-nsemne oare a trăi desprins de pământ, pe linia
fragilă şi mereu mişcătoare a scenei, când rege, când cerşetor, când erou fără
prihană, când învins, jumătate Iisus, jumătate tâlhar? Şi-apoi, în vreme, la
capăt, să-ţi pregăteşti jubileul ca pentru o frângere de suflet, ca pentru o
rugă la vămile marii treceri, ca pentru o izbândă, ca pentru o îngenunchere
întru eterna logodnă a lacrimii cu zâmbetul.
La Teatrul Metropolis din Capitală, sâmbătă,
15 septembrie a.c., a fost premiera spectacolului Jubileul de Jean Marie Chevret şi Michèle Ressi, recital în care Maia Morgenstern a dat (a câta oară!) măsura
forţei sale interpretative, purtându-ne prin toate meandrele şi capcanele unei
vieţi dintre cele la care visează toţi anonimii lumii ca summum al splendorii: viaţa de star. Regia spectacolului este
asigurată de omul-emblemă a teatrului românesc, personalitate inegalabilă,
divinul monstru care poartă numele de Radu
Beligan.
Subiectul piesei – amurgul zeilor, Amélie de
Guérand, actriţă-stea ajunsă la vremea în care (cum spune poetul Marin Sorescu)
„trebuie să tragem sub noi o linie neagră şi să facem socoteala“, se preschimbă
în Maia Morgenstern (sau poate invers?!) şi, într-o mărturie fără fard, îşi
revede
întreaga viaţă din spatele unei uşi metalice ca o cortină a destinului
de după care El, Marele regizor, îi urmăreşte jocul adevărului, având grijă să
amestece forma lacrimii cu sclipirea diamantului din sufletul omenesc.
Şi Radu Beligan în sală! Victoria Dicu în rolul Carolinei –
eterna menajeră lucidă, deprinsă de greul existenţei cu mersul pe pământ,
realizează prin cele două apariţii cadrul realităţii, al aducerii la dimensiune
firească a celei care află din jarul unui buchet de trandafiri că i-a rămas
datoare vieţii cu o iubire (nu ca un rol, ci ca o chemare dintr-un adânc de
suflet de prea multă vreme ignorat).
Textul piesei este desprins din timpul care
seamănă cu noi. Mona Radu face o
traducere fluentă, nepoticnită (cum, vai, se întâlneşte în mai toată literatura
din anii dedulcirii noastre la libertăţi confundabile cu libertinajul şi
agramatismul), jonglând cu expresiile mai neaoşe şi făcându-le aproape de
neluat în seamă. Maia Morgenstern îşi dozează vocea de la ţipăt à la Edith Piaf
până la şoaptă descifrabilă din mişcarea buzelor. Şi noi înţelegem.
Şi aplauzele publicului la scenă deschisă,
ca o zbatere de val la ţărm necunoscut dar familiar totuşi, şi muzica lui Răzvan Alexandru Diaconu ca un
zbenghi–mângâiere–suspin–ecou de freamăt de frunziş în zbor-cădere, şi
scenografia semnată Puiu Antemir, ca
un platou pe care ni se serveşte un singur fel, şi acela cu numele de viaţă, un
platou care nu-i decât terasa unui apartament de star în cădere liberă care
s-ar mulţumi şi cu un rolişor mărunt numai să rămână în atenţia măriei sale
publicul – marele anonim, valul acela care te urcă şi te coboară din
întunericul sălii de teatru, şi luminile (Ştefan
Vasilescu şi Cătălin Docan) şi
regia tehnică (Iby Costin), şi
întreaga trupă „din spatele frontului“ – totul face din cele 80 de minute, cât
durează „Jubileul“, un timp fără timp în care reînvăţăm râsul în hohote, taina
nebănuitei lacrimi (de fericire, de înfrângere, de izbândă) şi mai ales greul
acceptării condiţiei de trestie gânditoare.
Ce-ar mai fi de spus? Că Teatrul Metropolis,
prin directorul său, actorul George Ivaşcu,
prin repertoriul promovat şi prin interpretarea pe cât de diversă pe atât de
unică în valoare a actorilor de aici, îşi propune să ne înveţe pe noi,
spectatorii, şi mersul pe apă, şi zborul şi că se poate trăi frumos într-o lume
nu tocmai frumoasă. Şi-ar mai fi de spus că Primăria municipiului Bucureşti
finanţează, iată, marea artă.
