Recent
s-au împlinit 85 de ani de la nașterea marelui actor Silviu
Stănculescu.
Cu această ocazie m-am decis să public în premieră ultimul lui
interviu. Era 8 iulie 1998 când l-am întâlnit în cabină. Scria
de zor. Obținuse de câteva luni o rubrică permanentă la ziarul
„Prosport”pe
care o intitulase „Sport și artă”. Printre altele, mi-a spus că
va pleca într-o vacanță la Kusadasi.
Copiii, Catrinel și Radu, erau deja mari și plănuise pentru prima
oară să plece într-o vacanță doar cu soția – cu care era
căsătorit din 1957. N-au fost niciodată în vacanță în
străinătate. I s-a spus că stațiunea respectivă e excelentă și
urmau să petreacă două săptămâni departe de tot și de toate. A
fost de acord să-mi dea un interviu.
–
E adevărat că ți se spune Lulu?
–
Da, era un joc cu mine însumi: mă exprimam eliptic. Câteodată.
Înlocuiam un cuvânt uzual cu
lulu. Cam
așa: Am fost la sesiunea
lulu (M.A.N)
și am ascultat cuvântarea lui Lulu(Nicolae
Ceaușescu) și am bătut din lulu
(palme) împreună cu toți lulu(deputații),
că altfel ar fi fost lulu
(năsulie).
–
Ai faima unui mare cuceritor. Umblă vorba prin târg că zeci de
femei au fost îndrăgostite lulea de tine.
–
Nu recunosc. Lulu
(fabulații).
–
S-a povestit că două tinere îndrăgostite de tine te-au urmărit
zile întregi, chiar cu mașina. Și până la urmă, cuprinse de
pasiune, au intrat intempestiv într-o ședință cu învățământul
de partid, aici în teatru.
–
(Râde cu capul dat pe spate) E adevărat, dar a fost o lulu
(neînțelegere): fetele mă căutau pentru o asigurare la mașină
și voi ați crezut că erau lulu
(moarte după mine). Ce se întâmplase de fapt? Eram vecin de scaun
la lulu
– scuză-mă,
la M.A.N. – cu directorul de la
lulu,
ăsta – ADAS –, căruia m-am plâns că nu am timp să-mi faclulu
la mașină, adică asigurare, și el atunci le-a ordonat
subalternelor, să mă lulu
(urmărească) până când vor reuși să-mi facă lulu
(asigurarea).
–
Ai întruchipat pe scenă mulți eroi, de la Miroiu la Avram Iancu.
Care ți-a fost mai drag? Dar renunță la „lulu” că mă
zăpăcești.
–
Cel pe care nu l-am jucat niciodată, deși l-am repetat îndelung.
Din „Avea două pistoale cu doi ochi albi și negri”, pentru că
eu doar i-am ținut locul lui Șerban Ionescu, care filma la „Ion”,
filmul după romanul lui Liviu Rebreanu. Regizorul Grigore Gonța l-a
vrut neapărat pe Șerban Ionescu în rolul respectiv, care însă
n-a putut veni la repetiții că începuse să filmeze la „Ion”.
I-am promis că o să-l înlocuiesc eu în perioada cât va lipsi și
așa am făcut. Dar filmările la „Ion” s-au prelungit și el n-a
venit decât cu o săptămână înainte de premieră. Din povestea
asta m-am ales cu mustrările regizorului și cu bârfele împrăștiate
de Ionescu că i-am luat rolul.
–
Ai fost director la „Teatrul de Comedie” 20 de ani. Se zvonea că
ai fost numit director chiar de Elena Ceaușescu. Ea te-ar fi arătat
cu degetul pe un ecran de televizor în timp ce recitai poezii care
le preamăreau personalitatea.
–
Nu recunosc, scorneli. Dar posibil, ca orice zvon.
–
Unii colegii declară că de multe ori te-au rugat să-ți dai
demisia.
–
Am auzit, recunosc. Am vrut de multe ori să-mi dau demisia, dar
„tovarășii” de la primărie n-au vrut să mi-o primească din
cauza zvonului de care ai vorbit mai înainte, de care ei erau
convinși că ar fi real.
–
Se zice că ai prezis revoluția: există martori care au declarat că
ai fi zis: „O revoluție nu se face cu o piesă sau cu o poezie, ci
atunci când miile de muncitori din marile uzine ale capitalei vor
ocupa piața din fața Comitetului Central”.
–
Recunosc, am zis. Și ca să vezi – s-a întâmplat.
–
Cum a fost cu profesoara de la Liceul „Sfântul Sava”, unde
învăța fiul tău, care la sfârșitul unui recital al tău de Ziua
femeii, a declarat că a fost prezent unul din maeștrii teatrului
românesc, care ne bântuie nopțile noastre extraconjugale? A zis
sau n-a zis așa?
–
Recunosc, așa a zis. Ce nu zic femeile în anumite situații?
–
Dar poeziile pe care le recitai la zilele de aniversare ale celor doi
conducători?
–
Recunosc... aveam doi copii de crescut.
–
Alți martori declară că nu prea veneai prin teatru cu zilele și
că te căutau disperați când trebuia să semnezi statele de plată.
–
Nu recunosc, minciuni.
–
Este adevărat că în 1974 la un spectacol cu „O noapte
furtunoasă” la Teatrul de Comedie, unde jucai rolul lui Chiriac,
ai venit beat cui?
–
Recunosc, dar n-a fost un spectacol cu public. A fost un spectacol
special pentru un impresar din străinătate, cu sala aproape goală.
–
Un an mai târziu, la spectacolul „Trei surori” de Cehov, cu sala
plină, trebuia să intri pe scenă chiar la începutul
spectacolului, dar tu nu erai. Ai venit după câteva minute, timp în
care, pe scenă, colegii improvizau. Recunoști?
–
Asta recunosc.
–
Într-un minut, cabinierele te-au dezbrăcat de hainele tale și
te-au îmbrăcat cu cele ale personajului și când ai intrat pe
scenă s-a pornit un hohot de râs homeric.
–
Nu-mi mai amintesc. De ce?
–
Pentru că ai intrat cu șapca și cozorocul la spate. Și cu sabia
pe umăr în locul epoletului, care stătea la șold în locul
sabiei.
–
E lulu,
posibil, nu-mi mai amintesc, a fost zăpăceală mare.
–
Iar în scena cu Stela Popescu, deși erai beat, voiai să-i faci
totuși declarația de dragoste. Și de teamă să nu vorbești ca un
bețiv și publicul să-și dea seama de asta, Stela ți-a pus o mână
pe gură și a spus ea tot textul tău: că știe că ești
îndrăgostit de ea, că simte că o iubești, că ești nefericit în
căsnicie.
– Recunosc,
dar te rog nu-mi mai aminti.
– Dar
cum a fost cu profesoara de limba franceză de la Fălticeni,
îndrăgostită de tine lulea, care s-a dus la soția ta și i-a
spus: „Haideți să-l prindem, că ne înșală pe amândouă!”
–
Nu recunosc. Sunt falsuri, fabulații.
–
Dar cu telefonul de la Pitești, când ai format greșit numărul de
telefon de acasă, fiind convins că suni la o iubită invitând-o să
petreacă o noapte de vis, și de fapt ai vorbit cu soția ta, tot
fabulații au fost?
–
În povestea asta s-ar putea să fie ceva adevărat, că erai lângă
mine când am dat telefoanele cu pricina.
–
Dar când ai anunțat că pleci într-o deplasare de trei zile și
chiar a doua zi ai intrat în apartamentul tău în pijama și cu
găleata de gunoi, pentru că erai la o iubită chiar în blocul în
care locuiai?
–
(Râde copios, dând capul pe spate) E bună, bună rău de tot! Dar
nu mi s-a întâmplat mie. Gata, am recunoscut prea multe și nu mai
am timp. Astă seară am ultimul spectacol cu „My fair lady” la
Operetă și mâine plec într-un concediu într-o stațiune din
Turcia. Este primul meu concediu cu Corina, după ani de zile,
singuri, și sunt fericit.
Silviu
Stănculescu s-a întors mai repede de la Kusadasi. Se povestește că
în avion spre destinație, un medic din grupul de turiști i-a spus
că nu-i place cum arată, că după părerea lui e foarte bolnav și
că ar trebui să se întoarcă de urgență în țară să se
trateze. Nu l-a luat în seamă. Dar, după câteva zile, i s-a făcut
rău, a leșinat. Și atunci a hotărât să se întoarcă neapărat
în țară, internându-se de urgență la Institutul „Victor
Babeș”, suspect de leucemie.
La
23 octombrie 1998, Silviu Stănculescu a părăsit această lume. A
fost înmormântat la cimitirul Bellu, pe aleea artiștilor, A fost
prezentă multă lume: colegi, prieteni și mai ales oameni care l-au
văzut și l-au admirat în atâtea filme. La mormântul său, un
coleg inspirat a rostit câteva cuvinte, reproducând unul din
gândurile defunctului: „Existăm ca artiști câtă vreme suntem
pe scenă. Restul sunt mărturii mai mult sau mai puțin fidele”.
Silviu
Stănculescu a fost un suflet bun, de multe ori curajos. Cunoscând
sistemul din interior, știa că nu i se poate opune și a acceptat,
de dragul ascensiunii sociale, mai toate servituțile ce i se ofereau
și cărora li se supunea nu fără cârtelile de rigoare. A fost
numit director la cererea Elenei Ceaușescu, din cauza căreia
funcționarilor obedienți din ministerul culturii le era frică să-i
primească demisia – pe care el a încercat să și-o dea de mai
multe ori. A căutat să se strecoare printre furcile caudine ale
ideologiei și moralei de partid, câteodată cu succes, de multe ori
șchiopătând. Dorea din tot sufletul să satisfacă cerințele
câtor mai mulți. A fost îmbrățișat de majoritatea publicului
feminin, care vedea în el un model.
Am
jucat împreună în mai multe spectacole. Amintesc acum „Concurs
de frumusețe” și „Agamemnon”, pe care amândoi le-am iubit. A
căutat să conducă teatrul cu blândețea și eleganța pe care o
inspira, dar, târziu de tot, și-a dat seama că în teatru ca să
fi ascultat îți trebuie neapărat o mână de fier. Timpul trece
și, deși jurăm să nu îi uităm pe cei decedați, odată intrați
în vălmășagul vieții ne aducem aminte de ei doar când avem ceva
de povestit.
