De unde asocierea oarecum insolită dintre aceşti
doi termeni? De la faptul că o personalitate cu multiple faţete precum a dlui dr. Lucian Paraschivescu, medic, cercetător,
poet şi eseist de rafinament şi cultură, a publicat, recent, placheta de poeme şi
reflecţii intitulată UN PONEI PENTRU
MICUL PRINŢ. Titlul ne trimite, într-o primă mişcare, către simbolism. Dacă
mai întâlnim astăzi poezie de acest stil putem afla urcând spre izvoare. Ne-a
potolit „setea“ volumul: Antologia
poeziei simboliste româneşti, apărut acum peste patru decenii. În prefaţa
lui, autoarea ediţiei, Lidia Bote, schiţează un succint tablou critic al
simbolismului românesc, identificându-i mai multe caracteristici. Mai întâi,
simbolismul reprezintă o poezie compusă în scop de cunoaştere cu ajutorul
metaforei, al simbolurilor şi al emoţiilor subtile, spontane, prin care se
intuiesc esenţialităţile lumii. Totul se face cu instrumente potrivite,
muzicale. Dar aceste instrumente nu pot fi obţinute decât prin rafinarea senzaţiilor
şi a emoţiilor, ca urmare a predispoziţiilor unei personalităţi formate în
mediu citadin, evoluată la un anumit nivel cognitiv şi artistic printr-o
experienţă intelectuală lucidă. Specific în poezia simbolistă este schimbarea
sentimentului faţă de natură. Ea nu mai este, ca în romantismul minor, sămănătorist,
autohtonist şi chiar eminescian, un refugiu sau mai rău, un prilej de gratificaţie,
ci se transformă într-un simbol al nemulţumirii, al dezamăgirii de ceea ce
poate oferi existenţa în sens moral, estetic şi transcendental. Metoda de
expresie se bizuie pe inefabil, sugestiv, aluziv, corespondent şi este capabilă
să exploreze penumbrele, insolitul şi să foreze absolutul. Nu mai puţin
importante sunt şi caracteristicile formale şi asume supleţea versului,
muzicalitatea interioară şi exterioară. Conţinutul versurilor este îmbibat cu
un estetism trecut prin multiple filtre.
Talentul dual al doctorului Lucian
Paraschivescu se vădeşte în virtuozitatea cu care mânuieşte figura de stil pe
care estetica teoretică germană şi cea a lui Benedetto Croce o atribuie fenomenului
de intropatie. Este vorba de un proces asemănător celui de antropomorfizare,
prin care se atribuie stări afective subiective unor componente ale lumii neînsufleţite
care ne înconjoară. Exemplul poate fi dat de izbutitul pastel „Măreaţă toamnă“. Aici „flori de toamnă, roşii, pure,/ ca lacrimile
unui tainic gând/miros şi mor, nepregătite să îndure/mizeria unui destin de rând“.
Partea a doua a volumului cuprinde o suită
de aforisme pe care autorul le intitulează: Reflecţii,publicate anterior în ziarul „Teleormanul“. Ele demonstrează, perifrazându-l
pe Lucian Blaga, că excelenţa se poate naşte şi în provincie. Asistăm în ultima
vreme la o proliferare a genului care este tratat uneori cu prea multă uşurinţă,
cu îndepărtări de la definiţie, accentuări doar pe aspectul polemic (politic),
calambururi de banal cotidian. Aforismul se cere a urma o judecată clară, nu
doar o alăturare neobişnuită de cuvinte. Excesul de ironie o îndreaptă spre
epigrama prozaică, seriozitatea fiind cerută de cel care, aşezându-se la umbra
arborelui conceptual, aşteaptă să devină mai înţelept. La Lucian Paraschivescu,
reflecţiile se apropie de panseurile cărora un Joseph Joubert le-a dat o formă
apropiată de perfecţiune.
Aforismele clasice includ alegorii şi
simboluri, dar pentru a trece în tărâmul profunzimii trebuie să plătească, aşa
cum face Lucian Paraschivescu, vama preţioasă a reflecţiei. Apoziţia antinomică
face casă bună cu procesarea semantică în formulări finisate, decantate până la
urmă de excesul sentenţios.
Continuând aceeaşi direcţie estetică, ne
putem întreba dacă aforismul (incluzându-l şi pe cel practicat de autor) nu
este o expresie a unei specii în care forma de comunicare este intuiţia legată
de raţiune în acelaşi fel în care forma ornată este imaginaţie legată de
sentiment. Exemplară şi având darul de a face gândurile să zăvobească mult timp
este fraza: „Numai bătrânii vă pot
povesti cât de frumos apunea soarele în prima jumătate a secolului trecut“. Tot
atât de adecvată este constatarea: „Ceea
ce ne separă pe noi, oamenii, nu sunt opiniile, ci nostalgiile“. Totuşi,
majoritatea reflecţiilor nu sunt aforisme în sensul clasic al termenului;
caracterul pronunţat polemic le apropie mai mult de săgetări pamfletice care
merg, fără îndoială, direct la ţintă.
